— Ce formă ar lua o investigație? o întrebasem.
— Cred că ar trebui să vizitezi toate acele puncte din timp, a spus Zoey. Ar trebui să vorbești cu cel care a scris scrisoarea în anul 1912, cu artistul video din 2019 sau 2020 și cu scriitoarea din 2203.
Mi-am amintit poveștile care apăruseră când s-a inventat călătoria în timp, devenită apoi imediat ilegală, în afara instituțiilor guvernamentale. Mi-am amintit de un capitol din manualul de criminologie dedicat coșmarului aproape devastator al așa-numitei Bucle a Trandafirului, când istoria se schimbase de douăzeci și șapte 112
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
de ori, înainte să fie prins călătorul pus pe rele și pagubele provocate de el să fie remediate. Știam că o sută patruzeci și unu dintre cei două
sute cinci condamnați pe viață de pe Lună se aflau în situația aceea pentru că încercaseră să călătorească în timp. Nu conta dacă reușeau sau nu; încercarea era de ajuns să te trimită pe viață la închisoare.
— Gaspery, spusese Zoey, nu știu de ce pari atât de șocat. Ce scrie pe placa de pe clădire?
— Institutul Timpului, am recunoscut.
Zoey m-a privit.
— Credeam că ești fiziciană, am spus.
— Păi… sunt, a răspuns ea.
Era o breșă între cunoaștere și realizare, mare cât sistemul solar, în pauza aceea dintre cuvintele ei. Am simțit vechea ei bunătate, am avut familiarul sentiment al generozității ei. Nu putem fi cu toții genii, îmi venea să-i spun, dar mai purtaserăm discuția asta pe vremea când eram adolescenți și ieșise prost, așa că am tăcut.
Trăim într-o simulare, mi-am spus în clipa în care tramvaiul a oprit la câteva blocuri distanță de apartamentul meu, dar aceste cuvinte erau așa departe de, ei bine, de realitate, în lipsa unui cuvânt mai nimerit. Nu mă puteam convinge. Nu credeam asta. Era programată
o ploaie în – am aruncat o privire la ceas – două minute. Am coborât din tramvai și am mers foarte încet, dinadins. Întotdeauna mi-a plăcut ploaia și, chiar dacă știu că nu cade din nori, asta nu mă face să o plac mai puțin.
113
- MAREA LINIȘTII -
5
În săptămânile care au urmat, am încercat să mă readaptez la ritmul vieții mele. Mă trezeam la ora cinci după-amiaza în apartamentul meu minuscul, ascultam muzică în timp ce găteam, îmi hrăneam pisica, mergeam pe jos sau cu tramvaiul la serviciu.
Ajungeam la hotel înainte de ora șapte seara, priveam holul din spatele ochelarilor cu lentile negre – majoritatea personalului nu purta ochelari cu lentile negre, dar eu, fiind născut în Orașul Nopții, fotosensibil și neputând suporta lumina difuză a domului, aveam dispensă specială de la departamentul de Resurse Umane – și mă
gândeam la toate lucrurile din jurul meu care ar fi putut să nu fie reale. Piatra podelei din hol. Materialul hainelor mele. Mâinile mele.
Ochelarii mei. Pașii unei femei care traversa holul.
— Bună seara, Gaspery, a spus femeia.
— Talia. Bună!
— Priveai cu mare atenție podeaua din hol.
— Pot să-ți pun o întrebare cu totul întâmplătoare?
— Te rog, a răspuns ea. Am avut o zi plictisitoare.
— Ți se întâmplă vreodată să-ți zboare gândul la ipoteza simulării?
Mi se părea că merită să întreb. Eu numai la asta mă gândeam.
A ridicat din sprâncene.
— Te referi la ideea că e posibil să trăim într-o simulare, nu-i așa?
— Da.
— De fapt, să știi că da. M-am gândit la asta. Nu cred că trăim într-o simulare.
Talia privea dincolo de mine, dincolo de hol, pe stradă.
— Nu știu, poate că e o dovadă de naivitate din partea mea, dar cred că o simulare ar trebui să fie mai reușită, înțelegi? Adică, dacă te deranjezi să simulezi strada aia, de exemplu, n-ar putea măcar să
funcționeze toate felinarele?
114
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Lumina felinarului de vizavi pâlpâia de mai multe săptămâni.
— Înțeleg ce vrei să spui.
— În fine, a zis Talia, noapte bună.
