AS: Înțeleg partea cu istoria, dar de ce psihologie și lingvistică?

GR: Lingvistică, pentru că oamenii vorbesc altfel în diferite momente ale istoriei, iar dacă ai de-a face cu versuri din muzica veche, este util.

AS: Are logică. Și psihologia?

GR: O curiozitate personală. N-a fost o informație relevantă.

Absolut deloc relevantă. Nu știu de ce am menționat-o.

AS: Socot că domnița aia prea se jură mult4.

Gr: Stați puțin, tocmai m-ați făcut domniță?

AS: Era un citat din Shakespeare, fiule. Haide, serios acum. N-ai mers la școală?

4 William Shakespeare, Opere II, Hamlet, Paralela 45, Pitești, 2010, traducere de George Volceanov și Violeta Popa, p. 249 ( N.t.).

139

- MAREA LINIȘTII -

11

— Frumos, a spus Zoey în clipa în care a revizuit înregistrarea.

Foarte sofisticat.

Ephrem, care stătea cu noi în biroul ei, și-a reținut un zâmbet.

— Așa e, am spus. Îmi pare rău.

— Nu, uite, a continuat sora mea. Nu l-am inclus și pe Shakespeare în programul de instruire.

— Zoey, am zis, Ephrem, ce s-ar întâmpla, teoretic, dacă aș da-o în bară?

— Nu o da în bară.

Ephrem a aruncat o privire spre dispozitivul lui.

— Îmi pare rău, a spus el, am o întâlnire cu șeful, dar ne vedem în biroul meu într-o oră.

A ieșit, iar eu am rămas singur cu sora mea.

— Ce impresie ți-a lăsat violonistul? a întrebat Zoey.

— Avea în jur de optzeci de ani, am răspuns, poate chiar nouăzeci.

Vorbea rar, cu accent, lungind cuvintele. Își făcuse chestia aia la ochi, își schimbase culoarea. Ochii lui aveau o nuanță ciudată de mov.

Violet, presupun.

— Probabil așa era moda în tinerețea lui.

Zoey a privit din nou transcrierea, recitind ceva. M-am ridicat și m-am dus la fereastră. Era noapte și domul se înseninase. Pământul se înălța la orizont, o apariție verde-albăstrie.

— Zoey, am spus, pot să te întreb ceva?

— Desigur.

M-am întors spre ea, moment în care a ridicat ochii din transcriere.

— Îți aduci aminte de Talia Anderson, din Orașul Nopții? am întrebat.

— Nu. Nu, nu cred.

140

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Am fost în aceeași clasă o vreme, la școala elementară. Familia ei locuia în casa lui Olive Llewellyn. Am reîntâlnit-o când m-a angajat pe post de paznic la hotel.

— Stai puțin, a spus Zoey, discutăm despre Natalia Anderson, de la hotelul Grand Luna?

— Da.

Zoey a dat din cap.

— Era pe lista celor cu care am discutat când erai evaluat pentru postul ăsta.

— Cum îți aduci aminte un nume de pe o listă întocmită acum cinci ani?

— Nu știu, a spus. Îmi amintesc, pur și simplu.

— Ce mi-ar plăcea să am mintea ta! În fine. M-a avertizat, într-un fel, în legătură cu venirea mea aici.

— Și eu, a intervenit Zoey.

— Presupun că părinții ei au lucrat aici, am spus, ignorându-i cuvintele. Acum mult timp. A spus că tatăl ei a fost indiscret.

Zoey mă privea atent.

— Ce-a zis?

— A zis: Însăși prezența călătorului este o perturbare…

— Exact așa s-a exprimat?

— Așa cred. De ce?