— Eph, am spus.
A ridicat speriat privirea.
— Gaspery! Ce faci aici?
Vorbisem în treacăt cu Ephrem la înmormântarea mamei, dar îmi aminteam ziua aceea ca prin ceață. Nu mai purtaserăm nicio discuție serioasă de la petrecerea aceea de la el de acasă, care avusese loc cu un an în urmă, deja. Poate că de vină era doar lumina din interiorul domului – a cărui intensitate scădea ușor, dar care devenea tot mai argintie, aducând, oarecum, cu amurgul de pe Pământ –, însă
Ephrem părea mai bătrân decât îmi aminteam, mai bătrân și mai măcinat de griji.
120
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Mă pregăteam să te întreb același lucru, am spus. Ce caută un arboricultor la Institutul Timpului?
A ezitat și, în acea fracțiune de secundă, am văzut o portiță. Era ceva ce nu voia să-mi spună și era un lucru pe care nu trebuia să-l știu.
— Lucrezi aici, nu-i așa?
A dat aprobator din cap.
— Da. De ceva timp.
— Atunci știi de proiectul la care lucrează Zoey? Povestea cu simularea?
— Pentru numele lui Dumnezeu, Gaspery, nu mai vorbi despre asta.
Ephrem zâmbea, dar îmi dădeam seama că era un zâmbet fals.
— Nu ne-am văzut de mult. Mergem să bem o ceașcă de ceai?
— Mi-ar face mare plăcere.
— Hai să-mi vezi biroul, a spus. Voi cere să ni se aducă niște ceai.
Am traversat împreună vestibulul în liniște, am trecut de pază, am intrat într-un lift și am străbătut mai multe coridoare albe, care mie mi se păreau trase la indigo, un labirint de uși neutre și sticlă opacă.
— Am ajuns, a spus Ephrem.
Biroul lui era identic cu cel al lui Zoey, doar că el avea un bonsai la fereastră. Pe masă ne aștepta un serviciu de ceai, cu trei cești. Îl cunoșteam pe Ephrem de când mă știam, dar îl întrebasem oare vreodată cu adevărat despre munca lui? Îmi spusese că e arboricultor, din când în când îl mai întrebam despre câte un copac, dar se pare că știam mult mai puține despre prietenul meu decât crezusem. Biroul lui se afla la unul dintre etajele superioare, cu vedere spre turnurile Coloniei Unu. În depărtare, am văzut hotelul Grand Luna.
— De când ești aici? am întrebat.
— De vreo zece ani.
Turna ceai, dar s-a oprit o clipă să se gândească.
121
- MAREA LINIȘTII -
— Nu, șapte. Dar simt ca și cum ar fi trecut zece.
— Credeam că ești arboricultor.
— Mi-e dor de munca aia, sincer să fiu. Din păcate, copacii sunt doar un hobby acum. Nu vii mai aproape?
M-am așezat la masa lui de ședințe, care era exact ca a lui Zoey.
M-a copleșit stranietatea momentului, sentimentul deconcertant că o realitate se îndepărtează și este înlocuită de alta. Dar te cunosc de ani de zile, îmi venea să spun, și ești arboricultor, nu un grangure de la Institutul Timpului. Am absolvit liceul împreună.
— Era mai simplu cu copacii? am întrebat.
— Decât munca mea de acum? Da. Mult mai simplu.
I-a vibrat dispozitivul. A aruncat o privire la ecran și a tresărit.
— De ce nu mi-ai spus că lucrezi aici?
— E… e stânjenitor, a explicat. Când spun stânjenitor, vreau să
spun „secret”. Problema e că nu pot să răspund la întrebări legate de munca mea, așa că nu-mi place să vorbesc despre asta.
— Probabil că e ciudat, am spus, să faci un lucru secret.
Când spuneam ciudat, voiam să spun „minunat”.
— Încerc să nu mint în privința asta. Dacă m-ai fi întrebat unde lucrez, aș fi zis că mă ocup de ceva la Institutul Timpului și te-aș fi lăsat să presupui că are cumva legătură cu copacii.
