pun în dificultate. Dar sunt curios dacă ați trăit ceva ciudat în terminalul aerospațial din Oklahoma City.

În liniștea aceea, Olive auzea zumzetul slab al clădirii, zgomotele sistemului de aerisire și ale instalației de apă. Poate că n-ar fi recunoscut, dacă n-ar fi prins-o chiar la finalul turneului, dacă n-ar fi fost atât de obosită. Jurnalistul, Gaspery-Jacques Roberts, o privea cu atenție. Olive simțea că știe deja ce urmează să spună.

— Nu mă deranjează să vorbesc despre asta, a răspuns ea, dar mi-e teamă să nu par prea excentrică, dacă ajunge în versiunea finală a interviului. Putem discuta între patru ochi pentru o clipă?

— Da, a spus el.

— Eram în terminal. Mă îndreptam spre zborul meu și-mi amintesc că am trecut pe lângă un tip care cânta la vioară. Și atunci, totul s-a întunecat brusc în jurul meu și eram într-o pădure. Doar o clipă. A fost…

— A fost exact ca scena pe care ați descris-o în carte, a spus Gaspery.

— Da.

— Puteți să-mi mai spuneți și altceva?

— Nu mai e mare lucru de spus. Totul s-a petrecut atât de rapid.

Am avut impresia… O să pară o nebunie, dar am fost în două locuri în același timp. Când spun că eram în pădure, eram simultan și în terminal.

— Știam eu, am conchis.

— Nu sunt sigură că…

Olive nu știa cum să pună întrebarea.

— Are vreo semnificație? a întrebat ea.

145

- MAREA LINIȘTII -

El a privit-o, părând să decidă cu greu ce să spună în continuare.

— Va suna stupid, a zis el, forțându-se să pară degajat, dar redactorului meu de la Contingencies Magazine îi place să închei interviurile cu o întrebare simpatică.

Olive și-a împreunat degetele și a dat aprobator din cap.

— Bun, așadar, a continuat Gaspery, asta e o întrebare despre destin, presupun?

Olive a observat că intervievatorul transpira.

— Exceptând cazul unei catastrofe neprevăzute, presupunând că

tehnologia noastră continuă să avanseze, probabil vom putea călători în timp în secolul următor. Dacă în fața dumneavoastră ar apărea un călător în timp și v-ar spune să renunțați pe loc la tot și să vă duceți imediat acasă, ați face-o?

— De unde aș ști că e un călător în timp?

Ușa s-a deschis, iar în cameră a intrat agenta de publicitate a lui Olive.

— Să spunem că persoana respectivă are ceva inexplicabil.

— De exemplu.

Gaspery s-a aplecat spre ea, vorbindu-i încet și repede.

— De exemplu, să presupunem că persoana respectivă e un om în toată firea, a explicat el. Gândiți-vă la faptul că persoana aceasta, acest bărbat de treizeci de ani, poartă un nume pe care l-ați inventat dumneavoastră, pentru o carte pe care ați publicat-o în urmă cu numai cinci ani.

— Cum merge treaba aici? a întrebat Aretta.

— Minunat, a răspuns Gaspery. Ai sosit la țanc.

— V-ați fi putut schimba numele, a spus Olive.

— Aș fi putut, a zis și a privit-o fix. Dar nu am făcut-o.

Tonul lui a devenit mai vesel în timp ce se ridica.

— Olive, mulțumesc mult pentru timpul acordat. Mai ales pentru ultima întrebare. Știu că întrebările simpatice sunt cele mai neplăcute.

146

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Olive, pari obosită, a remarcat Aretta. Te simți bine?

— Sunt doar obosită, a răspuns Olive, folosind cuvintele agentei.

— Dar plecați acasă chiar după întâlnirea asta, nu-i așa? a întrebat Gaspery senin. De aici, direct la terminalul aerospațial, nu? În fine, la revedere, mulțumesc!

— Nu, mai are… Ah, a făcut Aretta, da, la revedere!

Gaspery plecase deja.

— E un pic ciudat, nu ți se pare?

— Un pic, i-a dat dreptate Olive.

— De ce spunea că pleci acasă? Mai ai de petrecut încă trei zile pe Pământ.

— Tocmai a intervenit ceva.

Aretta s-a încruntat.

— Dar…

Însă Olive nu fusese niciodată mai sigură de ceva. Nu fusese în viața ei avertizată mai clar de atât.

— Îmi pare rău, a spus ea, știu că asta le creează tuturor probleme, dar trebuie să plec imediat către terminalul aerospațial. Mă întorc acasă cu primul zbor.