1
Nicio stea nu strălucește veșnic. Poți spune „E sfârșitul lumii” și să
vorbești serios, dar ceea ce se pierde în exprimarea aceea la voia întâmplării este faptul că lumea se va sfârși în cele din urmă la propriu. Nu „civilizația”, ce-o mai însemna și asta, ci planeta propriu-zisă.
Ceea ce nu înseamnă că sfârșiturile mici nu pot fi nimicitoare. Cu un an înainte să-mi încep instruirea la Institutul Timpului, am mers la o petrecere, acasă la prietenul meu Ephrem. Tocmai se întorsese dintr-o vacanță pe Pământ și ne-a povestit că se plimbase printr-un cimitir împreună cu fiica lui, Meiying, care avea patru ani la vremea respectivă. Ephrem era arboricultor. Îi plăcea să meargă în cimitire vechi, să privească îndelung copacii. Dar atunci au găsit mormântul altei fetițe de patru ani, mi-a spus Ephrem, așa că a vrut să plece. Era obișnuit cu cimitirele, care erau un punct de atracție pentru el; mereu spunea că nu i se par deprimante, doar liniștitoare, dar mormântul acela l-a cutremurat. L-a privit și s-a simțit copleșit de o tristețe insuportabilă. De asemenea, afară era o zi de vară terestră dintre cele mai rele, cu o umiditate imposibilă, și simțea că abia reușește să
respire. Bâzâitul cicadelor era apăsător. Broboane de transpirație i se rostogoleau pe spate. I-a spus fiicei lui că e momentul să plece, dar ea a mai rămas puțin lângă piatra de mormânt.
— Dacă părinții ei au iubit-o, a spus Meiying, probabil au simțit că
lumea se sfârșește.
Era o observație înfiorător de pătrunzătoare, mi-a spus Ephrem, așa că a rămas încremenit, privind-o, și s-a trezit întrebându-se: De unde ai apărut? Au ieșit cu greu din cimitir – „A trebuit să se oprească
să studieze fiecare nenorocită de floare și fiecare nenorocit de con de pin” – a spus el – și nu s-au mai întors.
Acestea sunt lumile care se sfârșesc în viața noastră de zi cu zi, viețile curmate ale copiilor, aceste pierderi nimicitoare, dar la 90
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
sfârșitul Pământului va exista o distrugere adevărată, o anihilare, acesta fiind și motivul pentru care au apărut coloniile. Prima colonie pe Lună a fost un prototip, un exercițiu menit să stabilească o prezență în alte sisteme solare, în secolele ce urmau.
— Pentru că va fi necesar, a spus președinta Chinei la conferința de presă în care a fost anunțată construirea primei colonii, în cele din urmă, fie că vrem sau nu, dacă nu acceptăm ca toată istoria și realizările omenirii să fie înghițite de o supernovă peste câteva milioane de ani.
Am urmărit înregistrarea acelei conferințe de presă în biroul surorii mele Zoey, la trei sute de ani după ce avusese loc. Președinta stătea așezată în spatele pupitrului, cu oficialii în jurul său și cu o mulțime de reporteri în fața scenei. Unul dintre ei a ridicat mâna:
— Suntem siguri că va fi o supernovă?
— Sigur că nu, a răspuns președinta. Ar putea fi orice. O planetă
interstelară, o ploaie de meteoriți, orice. Ideea este că gravităm în jurul unei stele și că, în cele din urmă, toate stelele mor.
— Dar, dacă moare steaua, i-am spus lui Zoey, evident, Luna Pământului se duce și ea.
— Sigur, dar noi suntem doar prototipul, Gaspery. Suntem doar o demonstrație. Coloniile îndepărtate sunt populate de o sută optzeci de ani.
91
- MAREA LINIȘTII -
2
Prima colonie de pe Lună a fost construită pe întinderile domoale din Marea Liniștii, aproape de locul în care aselenizaseră astronauții din misiunea Apollo 11 într-un secol de demult. Steagul lor era încă
acolo, în depărtare, o mică statuie fragilă, pe suprafața lipsită de vânt.
Exista un interes semnificativ față de imigrarea în colonie.
Pământul era deja atât de aglomerat, iar porțiuni întregi deveniseră
nelocuibile din cauza inundațiilor sau a căldurii. Arhitecții coloniei rezervaseră o zonă pentru dezvoltare imobiliară substanțială, care s-a vândut rapid. Dezvoltatorii au făcut lobby, cu succes, pentru o a doua colonie, când terenul din Colonia Unu a fost epuizat. Dar Colonia Doi a fost construită în grabă și, în mai puțin de un secol, sistemul de iluminat din domul principal cedase. Acesta fusese proiectat în așa fel încât să imite aspectul cerului, așa cum se vedea de pe Pământ – era frumos să te uiți în sus și să vezi albastru, în loc să privești vidul –, iar când a cedat, n-a mai existat atmosfera falsă, s-a terminat cu variația de pixeli care crea impresia de nori, s-a terminat cu răsăriturile și apusurile calibrate și preprogramate cu grijă, s-a terminat cu albastrul. Dar asta nu înseamnă că se terminase și cu lumina, însă lumina aceea era extrem de nepământeană: în zilele senine, coloniștii priveau în spațiu. Alăturarea dintre întunericul deplin și lumina puternică le dădea amețeli unora dintre oameni, deși rămâne de discutat dacă la bază erau cauze fizice sau psihologice. Lucru mai grav, defecțiunea legată de iluminatul domului a spulberat iluzia zilei de douăzeci și patru de ore. Acum soarele răsărea rapid și traversa cerul în două săptămâni, urmate de două săptămâni întregi de noapte.
Prețul reparației era unul considerat prohibitiv. Exista o oarecare adaptare – ferestrele dormitoarelor au fost prevăzute cu jaluzele, ca oamenii să poată dormi când era soare afară, iar iluminatul stradal a fost îmbunătățit, pentru a suplini lipsa luminii solare în cele două
92
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
săptămâni de beznă – dar valoarea proprietăților a scăzut și majoritatea oamenilor care și-au permis s-a mutat în Colonia Unu sau în recent finalizata Colonie Trei. „Colonia Doi” a ieșit ușor-ușor din limbajul comun; toată lumea îi zicea „Orașul Nopții”. Era locul în care cerul era întotdeauna negru.
Eu am crescut în Orașul Nopții. În drum spre școală, treceam pe lângă casa în care copilărise Olive Llewellyn, o scriitoare care se plimbase pe aceleași străzi, în urmă cu două sute de ani, nu la foarte mult timp după sosirea primilor coloniști pe Lună. Era o căsuță
ridicată pe o străduță mărginită de copaci și-mi dădeam seama că
fusese drăguță cândva, dar cartierul se dărăpănase între timp. Acum casa era o ruină, jumătate din ferestre erau acoperite de graffiti, dar placa de lângă ușa de la intrare rămăsese. Nu dădusem importanță
casei, până să-mi spună mama că mă botezase după un personaj secundar din Marienbad, cea mai cunoscută carte a lui Llewellyn. Eu n-am citit cartea – nu-mi plăceau cărțile –, dar o citise sora mea Zoey și-mi zisese că Gaspery-Jacques din carte nu semăna nici pe departe cu mine.
Am decis să n-o întreb ce vrea să spună cu asta. Eu aveam unsprezece ani când a citit-o, ceea ce însemna că ea avea treisprezece sau paisprezece. Deja era un om serios și hotărât care, în mod evident, avea să exceleze în tot ceea ce făcea, în timp ce eu aveam deja primele bănuieli că s-ar putea să nu fiu tocmai așa cum îmi doream și ar fi fost groaznic să-mi spună că celălalt Gaspery-Jacques era, să
zicem, un om incredibil de frumos și impresionant, extrem de concentrat asupra învățăturii, care nu șterpelea niciodată nimic. Însă
am început, în secret, să privesc casa copilăriei lui Olive Llewellyn cu un oarecare respect. Simțeam că mă leagă ceva de ea.
Acolo locuiau un băiat și o fată, împreună cu părinții lor, niște oameni cu un aer oropsit, deținătorii ciudatului talent de a da impresia că pun la cale ceva necurat. Toată familia avea un aspect neglijent. Numele lor era Anderson. Părinții petreceau mult timp pe 93
- MAREA LINIȘTII -
