— Sper că nu e ciudat, i-a zis și și-a suflecat mâneca, dezvelind un citat din carte: Știam că va veni, cu un scris frumos, rotunjit, pe umărul stâng.
Lui Olive i s-a oprit răsuflarea în gât. Nu era doar un citat din Marienbad, era un tatuaj din Marienbad. În partea a doua a romanului, personajul ei, Gaspery-Jacques, avea acest citat tatuat pe brațul stâng.
Scrii o carte în care apare un tatuaj fictiv, apoi tatuajul devine realitate, iar după aceea aproape orice pare posibil. Văzuse până
atunci cinci astfel de tatuaje, dar asta nu făcea mai puțin extraordinar felul în care ficțiunea putea pătrunde în realitate, lăsând o urmă
concretă pe pielea unui om.
— E incredibil, a spus Olive încet. E incredibil să vezi tatuajul ăsta în lumea reală.
— E citatul meu preferat din cartea dumneavoastră, a răspuns femeia. Însă e adevărat în legătură cu atât de multe lucruri, nu-i așa?
Dar, privind retrospectiv, nu ni se pare totul evident? Înserarea albastră peste prerii, plutirea către Republica Dakota într-un vehicul aerian care zbura la joasă altitudine. Olive privea pe fereastră și încerca să-și găsească liniștea în peisajul din jur. Primise o nouă
81
- MAREA LINIȘTII -
invitație, la un festival de pe Titan. Nu mai fusese acolo de când era mică și păstra doar amintiri vagi, cu mulțimi de oameni înghesuindu-se la delfinariu și niște popcorn ciudat de lipsit de gust, cu o ceață
caldă și gălbuie pe cerul diurn – fusese într-o așa-zisă colonie realistă, unul dintre avanposturile ai căror coloniști aleseseră domuri transparente, ca să aibă parte de adevăratele culori ale atmosferei titaniene – și cu o modă ciudată, îmbrățișată de toți adolescenții, care își vopseau pixeli pe față – pătrate mari de culoare ce ar fi trebuit să
aibă rolul de a păcăli softul de recunoaștere facială, dar al căror efect secundar era acela că îi făcea să arate ca niște clovni smintiți. Ar trebui oare să meargă pe Titan? Vreau să merg acasă. Unde era Sylvie în clipa aceea? E mai ușor decât să ai o slujbă normală, nu uita!
— Îmi amintesc că am citit undeva, a spus un intervievator, că
titlul primei tale cărți a fost inspirat de ultimul tău loc de muncă?
— Da, a răspuns Olive, mi-a trecut prin cap într-o zi, în timp ce mă
aflam la serviciu.
— Primul tău roman a fost, desigur, Stele plutitoare cu sclipici auriu.
Vrei să-mi povestești mai multe despre titlul ăsta?
— Sigur că da. Lucram în departamentul de instruire a IA.
Corectam exprimările nepotrivite ale roboților traducători. Îmi amintesc că stăteam cu orele în biroul acela mic și înghesuit…
— Asta se întâmpla în Colonia Doi?
— Da, în Colonia Doi. Treaba mea era să stau acolo toată ziua și să
reformulez propoziții neinspirate. Dar una m-a uimit, pentru că, deși era stângace și plină de greșeli, mi-a plăcut mult.
Olive povestise de atâtea ori lucrul acesta, încât avea senzația că
recită replici dintr-o piesă de teatru.
— Era vorba despre descrierea unor lumânări, cu poezioare pe suporturi. Secvența fusese redată drept șapte motive pentru versuri, iar lumânările fuseseră interpretate ca stele plutitoare cu sclipici auriu.
Frumusețea acelor cuvinte, nu știu, m-a încremenit.
82
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
M-a încremenit. Două zile mai târziu, era la o prezentare alături de o altă scriitoare, la un festival din orașul-stat Los Angeles, iar implicațiile acelui cuvânt tocmai îi răsăriseră în minte. Ce altceva te poate încremeni? Moartea, firește. Lui Olive nu-i venea să creadă că
nu se gândise niciodată la asta. Los Angeles se afla sub un dom, dar lumina care intra pe ferestre era orbitoare. Asta însemna că nu vedea publicul, lucru care, la drept vorbind, era ideal. Toate fețele acelea care o scrutau. Nu, le scrutau: cealaltă scriitoare se numea Jessica Marley, iar Olive se bucura că Jessica era aici cu ea, chiar dacă în realitate nu o prea plăcea. Totul o ofensa pe Jessica, lucru inevitabil când tot ce cauți în lume e ofensa.
— Ei bine, unii dintre noi nu avem doctorat în literatură, Jim, i-a spus Jessica intervievatorului, drept răspuns la o provocare imperceptibilă.
Privirea lui reflecta lucrul la care se gândea și Olive în momentul acela: Ei bine, situația a degenerat rapid. Dar un bărbat din public s-a ridicat să pună o întrebare despre Marienbad. Aproape toate întrebările vizau Marienbad, situație jenantă, pentru că era și Jessica acolo, Jessica și cartea ei despre maturizarea în coloniile de pe Lună.
Olive s-a prefăcut că n-a citit Răsărit pe Lună, pentru că nu-i plăcuse deloc. Trăise experiența pe propria piele și nu era nici pe departe atât de poetică precum sugera cartea Jessicăi. Nu era rău să crești într-o colonie de pe Lună. Nu era nici extraordinar, nici distopic. Ea crescuse într-o căsuță dintr-un cartier îngrijit, cu străzi mărginite de copaci, cu o școală publică bună, deși nu extraordinară, o viață trăită
permanent la 15–20 de grade Celsius, sub iluminatul calibrat cu grijă
al unui dom și cu ploi planificate. Nu crescuse tânjind după Pământ și, să fim serioși, nici nu-și considera viața o dezrădăcinare continuă.
— Voiam s-o întreb pe Olive despre moartea profetului din Marienbad, a intervenit bărbatul din public.
Jessica a oftat și s-a foit puțin în scaun.
83
