— Sigur.

A atins o consolă așezată discret pe peretele biroului ei și o proiecție a umplut jumătate din încăpere. Aceasta înfățișa un bărbat pe o scenă, înconjurat de niște mașinării învechite, voluminoase, instrumente de nepătruns. Deasupra capului său se afla un monitor de modă veche, un dreptunghi alb, plutind în lumina slabă. Mi se părea că scena la care ne uitam era una destul de veche.

— O prietenă mi-a trimis asta, a spus Zoey. Lucrează la departamentul de Istoria Artei.

— Cine e? Tipul din proiecție.

— Paul James Smith. Compozitor și artist video din secolul XXL

A pornit aparatul și încăperea s-a umplut de o muzică veche de trei sute de ani, într-un stil vag, schimbător. Ambientală, am presupus. Nu mă pricepeam cine știe ce la muzică, dar compoziția tipului mi se părea un pic sâcâitoare.

— Bun, a spus ea, acum fii atent la ecranul alb de deasupra lui.

— La ce trebuie să mă uit? E gol.

— Uită-te.

Ecranul a prins viață. Înregistrarea fusese făcută într-o pădure de pe Pământ. Imaginea era puțin mișcată; cel care filma mergea pe o potecă din pădure, spre un copac enorm, înfrunzit, o specie de pe Pământ, care nu creștea în colonii. Muzica s-a oprit și bărbatul s-a uitat la ecranul de deasupra lui. Ecranul s-a înnegrit. S-a auzit o cacofonie ciudată de sunete – acordurile unei viori, murmurul indistinct al unei mulțimi, vuietul hidraulic al unui vehicul aerian care decolează – și apoi totul s-a terminat brusc, a revenit filmarea cu pădurea, iar pentru o clipă imaginea a fost amețitoare, ca și cum cel care înregistra ar fi uitat că are un aparat de filmat în mână. Pădurea s-a șters, dar muzica a continuat.

— Ascultă cu atenție, a spus Zoey. Ascultă cum s-a schimbat muzica. Auzi cum acordurile viorii din înregistrare apar în muzica lui Smith? Același motiv, fraza din cinci note?

102

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Nu auzeam, după care, brusc, am auzit.

— Da. De ce e asta important?

— Pentru că asta înseamnă… că ciudățenia, eroarea aia, ce-o fi fost, făcea parte din reprezentație. Nu e o defecțiune tehnică.

A oprit înregistrarea. Părea tulburată într-un fel care mi se părea de neînțeles.

— Continuă, a spus ea, dar restul reprezentației e neinteresant.

— M-ai adus aici ca să-mi arăți asta, ca să mă asigur.

— Trebuie să discut despre lucrul ăsta cu un om în care am încredere.

Și-a luat în mână dispozitivul și l-am auzit pe al meu notificându-mă că am primit un document.

Îmi trimisese o carte: Marienbad, de Olive Llewellyn.

— Romanul preferat al mamei, am remarcat.

Mă gândeam la mama noastră, citind pe verandă la lăsarea serii.

— L-ai citit, Gaspery?

— Niciodată nu mi-a plăcut prea mult să citesc.

— Sari la pasajele subliniate și spune-mi dacă observi ceva.

Era descumpănitor să sari la mijlocul unei cărți pe care n-ai citit-o niciodată. Am început cu câteva paragrafe înainte de pasajul pe care îl subliniase ea:

Știam că vine.

Știam că vine și ne-am pregătit în consecință sau cel puțin așa le-am spus copiilor noștri – și nouă înșine – în deceniile care au urmat.

Știam că vine, dar nu ne venea să credem, așa că ne-am pregătit în moduri discrete, care nu săreau în ochi – „De ce avem un raft întreg cu conserve de pește?” și-a întrebat Willis soțul, care a răspuns ceva vag, despre pregătirea în caz de urgență…

103

- MAREA LINIȘTII -

…Din cauza acelei vechi terori, mult prea stânjenitor de iraționale pentru a fi rostită cu glas tare: dacă spui numele lucrului de care te temi, este oare posibil să-l stârnești?

E prea dificil să recunoaștem asta, dar în acele prime săptămâni ne exprimam temerile vag pentru că, dacă rosteam cuvântul „pandemie”, puteam atrage pandemia asupra noastră.

Știam că vine și o tratam cu lejeritate. Respingeam teama cu bravură

și indiferență. În ziua în care au apărut știrile despre un focar în Vancouver, lucru care s-a întâmplat la trei zile după ce premierul britanic a anunțat că izbucnirea primului focar din Londra este pe deplin sub control, Willis și Dov au mers la serviciu ca de obicei, copiii lor, Isaac și Sam, au mers la școală, apoi s-au întâlnit cu toții la cină, la restaurantul lor preferat, care era aglomerat în noaptea aceea. (Seamănă puțin cu un film de groază, privind retrospectiv: imaginați-vă nori de agenți patogeni invizibili, deplasându-se prin aer, plutind de la o masă la alta, învolburându-se în urma chelnerilor care forfoteau prin restaurant.)

— Dacă e în Vancouver, atunci e și aici, i-a spus Dov lui Willis, care a răspuns, la rândul său:

— Aș băga mâna-n foc.

Și i-a umplut iar paharul cu apă lui Dov.

— Ce e-n Vancouver? a întrebat Issac.

Avea nouă ani.

— Nimic, au răspuns ei la unison și nu s-au simțit deloc vinovați, pentru că nu părea o minciună.

Pandemiile nu se apropie precum războaiele, cu bubuitul îndepărtat al artileriei, care devine tot mai puternic cu fiecare zi, și cu strălucirea bombelor la orizont. Ele sosesc retrospectiv, în mare măsură. E

descumpănitor. Pandemia este departe, apoi peste tot în jurul tău și pare că nu există nicio etapă intermediară.

Dov, în timp ce-și exersa replicile în fața oglinzii din dormitor, după

închiderea teatrului comunitar:

104

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Așa-i sfârșitul cel făgăduit3?