- EMILY ST. JOHN MANDEL -
sfârșitul Pământului va exista o distrugere adevărată, o anihilare, acesta fiind și motivul pentru care au apărut coloniile. Prima colonie pe Lună a fost un prototip, un exercițiu menit să stabilească o prezență în alte sisteme solare, în secolele ce urmau.
— Pentru că va fi necesar, a spus președinta Chinei la conferința de presă în care a fost anunțată construirea primei colonii, în cele din urmă, fie că vrem sau nu, dacă nu acceptăm ca toată istoria și realizările omenirii să fie înghițite de o supernovă peste câteva milioane de ani.
Am urmărit înregistrarea acelei conferințe de presă în biroul surorii mele Zoey, la trei sute de ani după ce avusese loc. Președinta stătea așezată în spatele pupitrului, cu oficialii în jurul său și cu o mulțime de reporteri în fața scenei. Unul dintre ei a ridicat mâna:
— Suntem siguri că va fi o supernovă?
— Sigur că nu, a răspuns președinta. Ar putea fi orice. O planetă
interstelară, o ploaie de meteoriți, orice. Ideea este că gravităm în jurul unei stele și că, în cele din urmă, toate stelele mor.
— Dar, dacă moare steaua, i-am spus lui Zoey, evident, Luna Pământului se duce și ea.
— Sigur, dar noi suntem doar prototipul, Gaspery. Suntem doar o demonstrație. Coloniile îndepărtate sunt populate de o sută optzeci de ani.
91
- MAREA LINIȘTII -
2
Prima colonie de pe Lună a fost construită pe întinderile domoale din Marea Liniștii, aproape de locul în care aselenizaseră astronauții din misiunea Apollo 11 într-un secol de demult. Steagul lor era încă
acolo, în depărtare, o mică statuie fragilă, pe suprafața lipsită de vânt.
Exista un interes semnificativ față de imigrarea în colonie.
Pământul era deja atât de aglomerat, iar porțiuni întregi deveniseră
nelocuibile din cauza inundațiilor sau a căldurii. Arhitecții coloniei rezervaseră o zonă pentru dezvoltare imobiliară substanțială, care s-a vândut rapid. Dezvoltatorii au făcut lobby, cu succes, pentru o a doua colonie, când terenul din Colonia Unu a fost epuizat. Dar Colonia Doi a fost construită în grabă și, în mai puțin de un secol, sistemul de iluminat din domul principal cedase. Acesta fusese proiectat în așa fel încât să imite aspectul cerului, așa cum se vedea de pe Pământ – era frumos să te uiți în sus și să vezi albastru, în loc să privești vidul –, iar când a cedat, n-a mai existat atmosfera falsă, s-a terminat cu variația de pixeli care crea impresia de nori, s-a terminat cu răsăriturile și apusurile calibrate și preprogramate cu grijă, s-a terminat cu albastrul. Dar asta nu înseamnă că se terminase și cu lumina, însă lumina aceea era extrem de nepământeană: în zilele senine, coloniștii priveau în spațiu. Alăturarea dintre întunericul deplin și lumina puternică le dădea amețeli unora dintre oameni, deși rămâne de discutat dacă la bază erau cauze fizice sau psihologice. Lucru mai grav, defecțiunea legată de iluminatul domului a spulberat iluzia zilei de douăzeci și patru de ore. Acum soarele răsărea rapid și traversa cerul în două săptămâni, urmate de două săptămâni întregi de noapte.
Prețul reparației era unul considerat prohibitiv. Exista o oarecare adaptare – ferestrele dormitoarelor au fost prevăzute cu jaluzele, ca oamenii să poată dormi când era soare afară, iar iluminatul stradal a fost îmbunătățit, pentru a suplini lipsa luminii solare în cele două
92
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
săptămâni de beznă – dar valoarea proprietăților a scăzut și majoritatea oamenilor care și-au permis s-a mutat în Colonia Unu sau în recent finalizata Colonie Trei. „Colonia Doi” a ieșit ușor-ușor din limbajul comun; toată lumea îi zicea „Orașul Nopții”. Era locul în care cerul era întotdeauna negru.
Eu am crescut în Orașul Nopții. În drum spre școală, treceam pe lângă casa în care copilărise Olive Llewellyn, o scriitoare care se plimbase pe aceleași străzi, în urmă cu două sute de ani, nu la foarte mult timp după sosirea primilor coloniști pe Lună. Era o căsuță
ridicată pe o străduță mărginită de copaci și-mi dădeam seama că
fusese drăguță cândva, dar cartierul se dărăpănase între timp. Acum casa era o ruină, jumătate din ferestre erau acoperite de graffiti, dar placa de lângă ușa de la intrare rămăsese. Nu dădusem importanță
casei, până să-mi spună mama că mă botezase după un personaj secundar din Marienbad, cea mai cunoscută carte a lui Llewellyn. Eu n-am citit cartea – nu-mi plăceau cărțile –, dar o citise sora mea Zoey și-mi zisese că Gaspery-Jacques din carte nu semăna nici pe departe cu mine.
Am decis să n-o întreb ce vrea să spună cu asta. Eu aveam unsprezece ani când a citit-o, ceea ce însemna că ea avea treisprezece sau paisprezece. Deja era un om serios și hotărât care, în mod evident, avea să exceleze în tot ceea ce făcea, în timp ce eu aveam deja primele bănuieli că s-ar putea să nu fiu tocmai așa cum îmi doream și ar fi fost groaznic să-mi spună că celălalt Gaspery-Jacques era, să
zicem, un om incredibil de frumos și impresionant, extrem de concentrat asupra învățăturii, care nu șterpelea niciodată nimic. Însă
am început, în secret, să privesc casa copilăriei lui Olive Llewellyn cu un oarecare respect. Simțeam că mă leagă ceva de ea.
Acolo locuiau un băiat și o fată, împreună cu părinții lor, niște oameni cu un aer oropsit, deținătorii ciudatului talent de a da impresia că pun la cale ceva necurat. Toată familia avea un aspect neglijent. Numele lor era Anderson. Părinții petreceau mult timp pe 93
- MAREA LINIȘTII -
verandă, se ciorovăiau încetișor sau priveau în gol. Băiatul era ursuz și se lua la harță la școală. Fetei, care era cam de-o vârstă cu mine, îi plăcea să se joace cu o hologramă în curtea din față, o hologramă
învechită, pe principiul oglinzii, care dansa cu ea uneori, iar acesta era singurul moment când o vedeam pe fiica familiei Anderson zâmbind în apropierea casei, când se răsucea și sărea, iar dublura ei holografică făcea același lucru.
Când aveam doisprezece ani, fiica familiei Anderson și cu mine am fost colegi de clasă și astfel am aflat că o cheamă Talia. Cine era Talia Anderson? Îi plăcea mult să deseneze. Făcea sărituri cu spatele, pe câmp. Părea mult mai veselă la școală decât acasă.
— Te cunosc, a spus ea pe nepusă masă într-o zi, în timp ce așteptam împreună la coadă, în cantină. Treci mereu pe lângă casa mea.
— E în drumul meu, am răspuns.
— În drumul tău spre ce?
— În drumul meu spre orice. Stau în capătul fundăturii.
— Știu, a spus ea.
— De unde știi unde stau?
— Și eu trec pe lângă casa ta, a răspuns ea. O scurtez pe peluza vecinului tău, ca să ajung la Periferie.
La capătul peluzei noastre era un perete de frunze. După ce treceai de el, ajungeai la Șoseaua de la Periferie, care străbătea interiorul circular al domului Orașului Nopții. Dacă traversai drumul, ajungeai într-o zonă ciudată, sălbatică, ce nu avea mai mult de cincisprezece metri lățime, o fâșie de sălbăticie între șosea și dom. Tufăriș, praf, buruieni, gunoi. Era genul de loc lăsat în paragină. Mamei noastre nu-i plăcea să ne jucăm acolo, așa că Zoey nu se aventura niciodată
dincolo de Șoseaua de la Periferie – ea făcea întotdeauna ce i se spunea, lucru care mă scotea din minți –, dar mie îmi plăcea sălbăticia acelui loc, sentimentul vag de pericol, inerent unui regat uitat. În ziua 94
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
aceea, după ore, am traversat șoseaua pustie pentru prima oară în ultimele săptămâni, am stat un timp cu mâinile lipite de dom și am privit afară. Sticla laminată era așa de groasă, încât totul de pe partea cealaltă arăta ca într-un vis, distant, dar cumva îmblânzit, însă ici-colo am văzut cratere, meteori, cenușiu. Domul opac al Coloniei Unu strălucea puțin mai departe. M-am surprins întrebându-mă la ce se gândea Talia Anderson când se uita afară, la peisajul selenar.
Talia Anderson s-a transferat din clasa mea și a plecat din cartier pe la jumătatea anului. Am revăzut-o abia când aveam în jur de treizeci și cinci de ani și lucram amândoi la hotelul Grand Luna, din Colonia Unu.
Am început să lucrez la hotel la aproximativ o lună după ce a murit mama. Fusese bolnavă mult timp, ani de zile, iar la sfârșit, eu și Zoey aproape că ne mutaserăm la spital. În acea ultimă săptămână, am fost acolo zi de zi și noapte de noapte, camarazi epuizați care stăteau de strajă, în timp ce mama noastră murmura și dormea.
Moartea era iminentă și a rămas iminentă mult mai mult decât anticipaseră doctorii. Mama noastră lucrase la poștă încă de când noi eram foarte mici, dar în ultimele ei clipe credea că face din nou cercetare postdoctorală în laboratorul de fizică și bâiguia confuză
ceva despre ecuații și ipoteza simulării.
— Tu înțelegi despre ce vorbește? am întrebat-o pe Zoey la un moment dat.
— În mare parte, a răspuns Zoey.
