Când Olive nu a răspuns, acesta a repetat solicitarea în mandarină
și cantoneză.
— Olive, fără nicio legătură cu cartea, am fost dădaca agentului tău, i-a spus o femeie din Singapore, care stătea la coada pentru autografe, a doua zi.
— Cu ce mesaj ai vrea să rămână cititorii tăi din Marienbad? a întrebat-o un alt intervievator.
Olive și intervievatorul se aflau pe o scenă din Tokyo.
Intervievatorul era prezent sub forma unei holograme, deoarece, din motive personale nespecificate, nu putuse pleca din Nairobi. Olive bănuia că motivul personal era boala: holograma intervievatorului se tot bloca, dar sunetul nu se auzea cu întârziere, ceea ce însemna că
de vină nu era conexiunea proastă, ci faptul că tot apăsa pe butonul
„tuse” de pe consolă.
— Doar am încercat să scriu o carte interesantă, a răspuns Olive.
Nu e niciun mesaj.
— Ești sigură? a întrebat intervievatorul.
— Îmi dați autograf pe o carte la mâna a doua? a întrebat o femeie, la coada pentru autografe.
— Sigur, cu mare plăcere.
— Și încă un lucru, a continuat ea, ăsta e scrisul dumneavoastră?
Cineva, nu Olive, scrisese deja pe exemplarul din Marienbad al femeii: Harold: M-am simțit bine noaptea trecută. Sărutări. Olive Llewellyn.
Olive a privit mesajul și a simțit o ușoară amețeală.
— Nu, a spus ea, nu știu cine a scris asta.
79
- MAREA LINIȘTII -
(Câteva zile după aceea, a fost distrasă de gândul la o Olive din umbră, care rătăcea prin peisaj, într-un fel de turneu paralel, scriind mesaje atipice pe cărțile ei.)
În Cape Town, Olive a cunoscut un scriitor care, de un an și jumătate, se afla în turneu alături de soțul lui, un turneu pentru promovarea unei cărți care vânduse de câteva ori mai multe exemplare decât Marienbad.
— Încercăm să vedem cât timp putem călători, înainte de a fi nevoiți să ne întoarcem acasă, a spus scriitorul.
Se numea Ibby, prescurtarea de la Ibrahim, iar soțul lui era Jack.
Stăteau toți trei seara pe terasa de pe acoperișul hotelului, plină de scriitori care participau la un festival de literatură.
— Încercați să amânați întoarcerea acasă? a întrebat Olive. Sau doar vă place să călătoriți?
— Ambele, a răspuns Jack. Îmi place să fiu în mișcare.
— Iar apartamentul nostru e banal, a intervenit Ibby, dar n-am decis încă ce să facem în privința asta. Să ne mutăm? Să-l renovăm?
Am putea face orice.
Erau zeci de copaci aici sus, în ghivece enorme, cu luminițe care scânteiau printre crengi. Undeva cânta muzica, un cvartet de coarde.
Olive purta rochia de gală aleasă special pentru turneu, care era argintie și îi ajungea până la glezne. Ăsta e unul dintre momentele de glamour, s-a gândit Olive, punându-l cu grijă deoparte, ca să-și poată
trage seva din el mai târziu. Briza a purtat până la ea un miros de iasomie.
— Dar am aflat niște vești bune astăzi, a spus Jack.
— Zi-mi, a intervenit Ibby. Eu am fost la un soi de festival de carte toată ziua. N-am avut acces la știri.
— Tocmai a început construcția pe prima dintre Coloniile Îndepărtate, a spus Jack.
80
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Olive a zâmbit și se pregătea să vorbească, dar a rămas fără cuvinte pentru o clipă. Planurile pentru Coloniile Îndepărtate demaraseră pe vremea când bunicii ei erau copii. Avea să-și amintească mereu acest moment, s-a gândit ea, petrecerea asta, oamenii ăștia care-i plăceau atât de mult și pe care era posibil să nu-i mai vadă niciodată. Îi va putea spune lui Sylvie unde era când a auzit vestea. Când simțise ultima oară cu adevărat fiorii bucuriei? Trecuse ceva timp de atunci.
Olive era copleșită de fericire. A ridicat paharul.
— Să bem pentru Alpha Centauri, a spus ea.
În Buenos Aires, Olive a cunoscut o femeie care a ținut să-i arate un tatuaj.
