— Iată-ne, a spus Aretta cu veselie. Olive, el e Gaspery Roberts, de la Contingencies Magazine. Eu trebuie să dau câteva telefoane, așa că

vă las singuri.

S-a retras. Olive și intervievatorul s-au așezat pe scaune la fel, verzi, de catifea.

— Vă mulțumesc că ați acceptat să ne întâlnim, a spus bărbatul.

86

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Cu plăcere. Vă deranjează dacă vă întreb de numele dumneavoastră? Nu cred că am mai întâlnit vreun Gaspery până

acum.

— Am să vă spun un lucru și mai ciudat, a zis el. Prenumele meu e, de fapt, Gaspery-Jacques.

— Serios? Credeam că eu am inventat numele ăsta pentru personajul din Marienbad.

El a zâmbit.

— Mama a fost uimită când a întâlnit numele în cartea dumneavoastră. Și ea credea că l-a inventat.

— Poate v-am întâlnit numele undeva și nu mi l-am amintit conștient.

— Orice e posibil. Uneori e greu să știi ceea ce știi, nu-i așa?

Avea un fel blând de a vorbi, care lui Olive îi plăcea, și un ușor accent, pe care nu- 1 putea identifica.

— Ați acordat interviuri toată ziua?

— Jumătate din zi. Ăsta e al cincilea.

— Au! Atunci am să fiu succint. Aș vrea să vă întreb despre o scenă

anume din Marienbad, dacă-mi dați voie.

— Desigur.

— Scena din aeroportul aerospațial, a spus el. Acolo unde personajul Willis aude vioara și este… transpus.

— E un paragraf ciudat, a recunoscut Olive. Primesc multe întrebări legate de el.

— Aș vrea să vă întreb ceva.

Gaspery a ezitat.

— Ar putea părea puțin… Nu vreau să fiu indiscret. Dar există

vreun element… mă întreb dacă fragmentul acela a fost inspirat de o experiență personală.

— Nu m-a interesat niciodată autoficțiunea, a spus Olive, dar acum îi era greu să-i întâlnească privirea.

87

- MAREA LINIȘTII -

Întotdeauna o relaxase să-și privească mâinile împreunate, dar nu știa dacă vedea mâinile sau cămașa, manșetele albe, impecabile.

Hainele sunt o armură.

— Uitați, a spus Gaspery, nu vreau să vă stânjenesc sau să vă pun în dificultate. Sunt doar curios dacă ați trăit ceva ciudat la terminalul aerospațial din Oklahoma City.

În liniștea aceea, Olive auzea zumzetul slab al clădirii, zgomotele sistemului de aerisire și ale instalației de apă. Poate că n-ar fi recunoscut, dacă n-ar fi prins-o spre capătul turneului, dacă n-ar fi fost atât de obosită.

— Nu mă deranjează să vorbesc despre asta, a răspuns ea, dar mi-e teamă să nu par prea excentrică, dacă ajunge în versiunea finală a interviului. Putem discuta între patru ochi pentru o clipă?

— Da, a spus el.

88

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Semănătorul de vânt / 2401

89

- MAREA LINIȘTII -

1

Nicio stea nu strălucește veșnic. Poți spune „E sfârșitul lumii” și să

vorbești serios, dar ceea ce se pierde în exprimarea aceea la voia întâmplării este faptul că lumea se va sfârși în cele din urmă la propriu. Nu „civilizația”, ce-o mai însemna și asta, ci planeta propriu-zisă.

Ceea ce nu înseamnă că sfârșiturile mici nu pot fi nimicitoare. Cu un an înainte să-mi încep instruirea la Institutul Timpului, am mers la o petrecere, acasă la prietenul meu Ephrem. Tocmai se întorsese dintr-o vacanță pe Pământ și ne-a povestit că se plimbase printr-un cimitir împreună cu fiica lui, Meiying, care avea patru ani la vremea respectivă. Ephrem era arboricultor. Îi plăcea să meargă în cimitire vechi, să privească îndelung copacii. Dar atunci au găsit mormântul altei fetițe de patru ani, mi-a spus Ephrem, așa că a vrut să plece. Era obișnuit cu cimitirele, care erau un punct de atracție pentru el; mereu spunea că nu i se par deprimante, doar liniștitoare, dar mormântul acela l-a cutremurat. L-a privit și s-a simțit copleșit de o tristețe insuportabilă. De asemenea, afară era o zi de vară terestră dintre cele mai rele, cu o umiditate imposibilă, și simțea că abia reușește să

respire. Bâzâitul cicadelor era apăsător. Broboane de transpirație i se rostogoleau pe spate. I-a spus fiicei lui că e momentul să plece, dar ea a mai rămas puțin lângă piatra de mormânt.

— Dacă părinții ei au iubit-o, a spus Meiying, probabil au simțit că

lumea se sfârșește.

Era o observație înfiorător de pătrunzătoare, mi-a spus Ephrem, așa că a rămas încremenit, privind-o, și s-a trezit întrebându-se: De unde ai apărut? Au ieșit cu greu din cimitir – „A trebuit să se oprească

să studieze fiecare nenorocită de floare și fiecare nenorocit de con de pin” – a spus el – și nu s-au mai întors.

Acestea sunt lumile care se sfârșesc în viața noastră de zi cu zi, viețile curmate ale copiilor, aceste pierderi nimicitoare, dar la 90