În Cape Town, Olive a cunoscut un scriitor care, de un an și jumătate, se afla în turneu alături de soțul lui, un turneu pentru promovarea unei cărți care vânduse de câteva ori mai multe exemplare decât Marienbad.

— Încercăm să vedem cât timp putem călători, înainte de a fi nevoiți să ne întoarcem acasă, a spus scriitorul.

Se numea Ibby, prescurtarea de la Ibrahim, iar soțul lui era Jack.

Stăteau toți trei seara pe terasa de pe acoperișul hotelului, plină de scriitori care participau la un festival de literatură.

— Încercați să amânați întoarcerea acasă? a întrebat Olive. Sau doar vă place să călătoriți?

— Ambele, a răspuns Jack. Îmi place să fiu în mișcare.

— Iar apartamentul nostru e banal, a intervenit Ibby, dar n-am decis încă ce să facem în privința asta. Să ne mutăm? Să-l renovăm?

Am putea face orice.

Erau zeci de copaci aici sus, în ghivece enorme, cu luminițe care scânteiau printre crengi. Undeva cânta muzica, un cvartet de coarde.

Olive purta rochia de gală aleasă special pentru turneu, care era argintie și îi ajungea până la glezne. Ăsta e unul dintre momentele de glamour, s-a gândit Olive, punându-l cu grijă deoparte, ca să-și poată

trage seva din el mai târziu. Briza a purtat până la ea un miros de iasomie.

— Dar am aflat niște vești bune astăzi, a spus Jack.

— Zi-mi, a intervenit Ibby. Eu am fost la un soi de festival de carte toată ziua. N-am avut acces la știri.

— Tocmai a început construcția pe prima dintre Coloniile Îndepărtate, a spus Jack.

80

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Olive a zâmbit și se pregătea să vorbească, dar a rămas fără cuvinte pentru o clipă. Planurile pentru Coloniile Îndepărtate demaraseră pe vremea când bunicii ei erau copii. Avea să-și amintească mereu acest moment, s-a gândit ea, petrecerea asta, oamenii ăștia care-i plăceau atât de mult și pe care era posibil să nu-i mai vadă niciodată. Îi va putea spune lui Sylvie unde era când a auzit vestea. Când simțise ultima oară cu adevărat fiorii bucuriei? Trecuse ceva timp de atunci.

Olive era copleșită de fericire. A ridicat paharul.

— Să bem pentru Alpha Centauri, a spus ea.

În Buenos Aires, Olive a cunoscut o femeie care a ținut să-i arate un tatuaj.

— Sper că nu e ciudat, i-a zis și și-a suflecat mâneca, dezvelind un citat din carte: Știam că va veni, cu un scris frumos, rotunjit, pe umărul stâng.

Lui Olive i s-a oprit răsuflarea în gât. Nu era doar un citat din Marienbad, era un tatuaj din Marienbad. În partea a doua a romanului, personajul ei, Gaspery-Jacques, avea acest citat tatuat pe brațul stâng.

Scrii o carte în care apare un tatuaj fictiv, apoi tatuajul devine realitate, iar după aceea aproape orice pare posibil. Văzuse până

atunci cinci astfel de tatuaje, dar asta nu făcea mai puțin extraordinar felul în care ficțiunea putea pătrunde în realitate, lăsând o urmă

concretă pe pielea unui om.

— E incredibil, a spus Olive încet. E incredibil să vezi tatuajul ăsta în lumea reală.

— E citatul meu preferat din cartea dumneavoastră, a răspuns femeia. Însă e adevărat în legătură cu atât de multe lucruri, nu-i așa?

Dar, privind retrospectiv, nu ni se pare totul evident? Înserarea albastră peste prerii, plutirea către Republica Dakota într-un vehicul aerian care zbura la joasă altitudine. Olive privea pe fereastră și încerca să-și găsească liniștea în peisajul din jur. Primise o nouă

81

- MAREA LINIȘTII -

invitație, la un festival de pe Titan. Nu mai fusese acolo de când era mică și păstra doar amintiri vagi, cu mulțimi de oameni înghesuindu-se la delfinariu și niște popcorn ciudat de lipsit de gust, cu o ceață

caldă și gălbuie pe cerul diurn – fusese într-o așa-zisă colonie realistă, unul dintre avanposturile ai căror coloniști aleseseră domuri transparente, ca să aibă parte de adevăratele culori ale atmosferei titaniene – și cu o modă ciudată, îmbrățișată de toți adolescenții, care își vopseau pixeli pe față – pătrate mari de culoare ce ar fi trebuit să

aibă rolul de a păcăli softul de recunoaștere facială, dar al căror efect secundar era acela că îi făcea să arate ca niște clovni smintiți. Ar trebui oare să meargă pe Titan? Vreau să merg acasă. Unde era Sylvie în clipa aceea? E mai ușor decât să ai o slujbă normală, nu uita!

— Îmi amintesc că am citit undeva, a spus un intervievator, că

titlul primei tale cărți a fost inspirat de ultimul tău loc de muncă?

— Da, a răspuns Olive, mi-a trecut prin cap într-o zi, în timp ce mă

aflam la serviciu.

— Primul tău roman a fost, desigur, Stele plutitoare cu sclipici auriu.

Vrei să-mi povestești mai multe despre titlul ăsta?

— Sigur că da. Lucram în departamentul de instruire a IA.

Corectam exprimările nepotrivite ale roboților traducători. Îmi amintesc că stăteam cu orele în biroul acela mic și înghesuit…

— Asta se întâmpla în Colonia Doi?

— Da, în Colonia Doi. Treaba mea era să stau acolo toată ziua și să

reformulez propoziții neinspirate. Dar una m-a uimit, pentru că, deși era stângace și plină de greșeli, mi-a plăcut mult.

Olive povestise de atâtea ori lucrul acesta, încât avea senzația că

recită replici dintr-o piesă de teatru.

— Era vorba despre descrierea unor lumânări, cu poezioare pe suporturi. Secvența fusese redată drept șapte motive pentru versuri, iar lumânările fuseseră interpretate ca stele plutitoare cu sclipici auriu.

Frumusețea acelor cuvinte, nu știu, m-a încremenit.

82

- EMILY ST. JOHN MANDEL -