— Cărți.
— Dă-mi mai multe detalii.
— Ei bine, a spus Olive, călătoresc pentru a-mi promova un roman intitulat Marienbad. Subiectul este pandemia.
— E cel mai recent?
— Nu, am mai scris două de atunci. Dar Marienbad va fi ecranizat, așa că fac un turneu pentru promovarea noii ediții.
— Foarte interesant, a spus șoferița și a început să vorbească
despre o carte pe care voia s-o scrie ea.
Părea să fie o epopee SF/fantasy, plasată în lumea modernă, dar cu vrăjitori, demoni și șobolani vorbitori. Șobolanii erau buni. Îi ajutau pe vrăjitori. Alesese șobolanii pentru că în toate cărțile pe care le citise și în care apăreau animale vorbitoare care ajutau, acestea din urmă
erau prea mari. Cai, dragoni și te miri ce altceva. Dar cum te miști discret prin lume cu un dragon sau un cal? Nu e credibil, încearcă să
mergi o dată cu calul într-un bar. Nu, îți trebuie, a continuat ea, un animal însoțitor care să încapă într-un buzunar, de exemplu, un șobolan.
— Da, presupun că șobolanii sunt mai ușor de transportat, i-a dat Olive dreptate.
Încerca să țină ochii deschiși, dar îi era foarte greu. Camionul uriaș
din fața lor depășea tot timpul linia din centru. Un om la volan sau o 66
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
greșeală de soft? Neliniștitor, în oricare dintre situații. Șoferița vorbea despre posibilitățile multiversului: șobolanii nu pot să vorbească aici, a subliniat ea, dar din asta deducem logic că nu pot să vorbească
nicăieri? Părea să aștepte un răspuns.
— Nu știu prea multe despre anatomia șobolanilor, a spus Olive, de exemplu, dacă laringele sau coardele vocale sau ce-or fi pot susține aparatul vorbirii umane, dar va trebui să mă gândesc, poate că în alte universuri șobolanii au altă anatomie…
(Este posibil să fi bolborosit până atunci sau poate să nu fi vorbit deloc. Îi era așa de greu să rămână trează.) Spatele camionului era frumos, din oțel, cu o textură cu romburi, scânteind și lucind în lumina farurilor.
— Adică, din câte știm noi, spunea șoferița, există un univers în care cartea ta este adevărată, nu ficțiune!
— Eu sper că nu, a spus Olive.
Își putea ține ochii doar pe jumătate deschiși, așa că luminile din câmpul ei vizual erau ca niște dâre verticale: bordul, stopurile, lumina reflectată de spatele camionului.
— Așadar în cartea ta, a continuat șoferița, se vorbește despre o pandemie?
— Da. O gripă improbabilă din punct de vedere științific.
Olive nu mai putea ține ochii deschiși, așa că s-a predat, i-a închis și s-a lăsat furată de un somn din care știa că poate fi smulsă de o voce…
— Ai urmărit știrile despre povestea asta nouă, a întrebat șoferița, noul virus din Australia?
— Oarecum, a răspuns Olive, cu ochii închiși. Se pare că a fost destul de bine limitată răspândirea lui.
— Știi, și în cartea mea, a continuat șoferița, apare un fel de apocalipsă.
A vorbit o vreme despre o fisură catastrofală în continuumul spațiu-timp, dar Olive era prea obosită ca s-o urmărească.
67
- MAREA LINIȘTII -
— Te-am ținut trează tot timpul ăsta! a spus șoferița pe un ton vesel, când mașina a intrat în aeroport. N-ai putut să dormi deloc!
Douăsprezece ore mai târziu, Olive își prezenta romanul Marienbad, care se baza mult pe cercetarea făcută în domeniul istoriei pandemiilor. Prezentarea îi era atât de cunoscută deja, încât necesita foarte puțină gândire conștientă și mintea îi rătăcea. Se tot gândea la discuția cu șoferița, deoarece își amintea că spusese Se pare c-a fost destul de bine limitată răspândirea lui, dar iată o întrebare epidemiologică: dacă vorbești despre declanșarea unei boli infecțioase, răspândire destul de bine limitată nu este practic sinonim cu răspândirea nu e limitată deloc? Concentrează-te, și-a spus revenind la realitatea scenei, a luminii necruțătoare și puternice, a microfonului.
— În primăvara anului 1792, a spus ea, căpitanul George Vancouver a navigat spre nord, pe coasta a ceea ce avea să devină
mai târziu Columbia Britanică, la bordul HMS Discovery. În timp ce el și echipajul lui călătoreau spre nord, oamenii se simțeau tot mai neliniștiți. Clima era temperată, peisajul era incredibil de verde și, cu toate astea, părea straniu de pustiu. Vancouver a scris în jurnalul său de bord: „Am străbătut aproape două sute patruzeci de kilometri de țărm, fără să văd același număr de locuitori”.
O pauză, pentru ca oamenii să asimileze informația, în timp ce Olive lua o gură de apă. Răspândirea unui virus este limitată sau nu.
E o chestiune de logică binară. Nu dormise îndeajuns. A pus pe masă
paharul de apă.
— Când s-au aventurat pe uscat, au găsit sate care ar fi putut adăposti sute de oameni, dar toate erau părăsite. Când s-au aventurat și mai departe, și-au dat seama că pădurea era un cimitir.
Această parte a prezentării fusese simplă, înainte s-o nască pe fiica ei, dar acum era aproape imposibilă. Olive a făcut o pauză, să se stăpânească.
68
