Era oare adevărat? Mirella nu era sigură. Dar părea adevărat.
Privirea ghicitoarei a țâșnit spre chipul Mirellei, ca și cum ar fi încercat să-și dea seama dacă e o glumă.
— Un bărbat anume? a întrebat ea.
A zâmbit nesigură – Glumești, nu? Te rog, spune-mi că glumești –, dar Mirella n-a zâmbit și ea.
— Da, a răspuns Mirella. Un bărbat anume.
Acest lucru a devenit adevărat în clipa în care l-a rostit.
— Cum se numește?
— Jonathan Alkaitis.
Când rostise oare ultima dată numele ăsta cu glas tare? Și l-a repetat pentru sine, mai încet de data asta.
— De fapt, poate că doar vreau să vorbesc cu el. Nu știu.
— Destul de mare diferența, a remarcat ghicitoarea.
— Da.
Mirella a închis ochii ca să pună un paravan între ea și întunericul cerului, tumultul petrecerii din apropiere, duhoarea fumului de țigară și fața ghicitoarei.
— Cred că va trebui să mă hotărăsc.
— Bine, a spus ghicitoarea, și mersi pentru foc.
S-a îndepărtat agale de Mirella și a dispărut în mulțimea adunată
la petrecere, pe o ușă deschisă precum un portal către o lume 58
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
pierdută. Era o noapte rece și luna strălucea deasupra orașului New York. Mirella a rămas o clipă s-o privească, apoi s-a întors la petrecere, care semăna cu un vis pe care-l avusese odată, totul numai culoare, zarvă și lumini. Louisa dansa în living. Mirella a privit-o pentru un moment, apoi a trecut prin mulțime.
— Mă doare capul, a spus Mirella. Cred că plec.
Louisa a sărutat-o și Mirella a știut că se terminase. N-a simțit nimic.
— Sună-mă, a zis Louisa.
— Adieu, a răspuns Mirella în timp ce se îndepărta cu spatele prin mulțime, iar Louisa, care nu vorbea franceză și nu înțelegea subtilitățile, i-a trimis un sărut din vârful degetelor.
59
- MAREA LINIȘTII -
Ultimul turneu de promovare a cărții pe Pământ / 2203
Prima oprire din turneul de promovare a cărții era orașul New York, unde Olive a avut sesiuni de autografe la două librării, după
care și-a făcut timp să se plimbe o oră prin Central Park, înainte de cina organizată de proprietarul librăriei. Sheep Meadow pe înserat: lumină argintie, frunze ude, căzute pe iarbă. Cerul era ticsit de nave spațiale care zburau la joasă altitudine, iar în depărtare, luminile precum stelele căzătoare ale navelor aeriene cu cei care se întorceau de la serviciu țâșneau în sus, spre colonii. Olive s-a oprit un moment să se orienteze, apoi s-a îndreptat spre străvechea siluetă dublă a clădirii Dakota. În spatele ei se înălțau turnuri cu o sută de etaje.
În Dakota aștepta noua agentă de publicitate a lui Olive, Aretta, cea care se ocupa de toate evenimentele din Republica Atlantică.
Aretta era puțin mai tânără decât Olive și respectuoasă într-un fel care-i provoca disconfort. Când Olive a intrat pe hol, Aretta s-a ridicat repede, iar holograma cu care tocmai discutase s-a stins.
— A fost plăcută plimbarea prin parc? a întrebat ea, zâmbind deja în așteptarea unui răspuns afirmativ.
— Foarte plăcută, mulțumesc, a răspuns Olive.
N-a adăugat și M-a făcut să-mi doresc să pot trăi pe Pământ, pentru că ultima oară când i se destăinuise unui agent, acesta o pârâse la cină
– „Știți ce mi-a spus Olive pe drum?” anunțase entuziasmat un librar din Montreal în fața librarilor adunați în jurul unei mese pline, dintr-un restaurant, „Mi-a spus că are ceva emoții înainte de lansare!” –, așa că acum politica lui Olive era să nu dezvăluie nimic, câtuși de puțin personal, nimănui, niciodată.
— Ei bine, a spus Aretta, probabil că n-ar fi rău să mergem la locul evenimentului. E la șase-șapte blocuri distanță, ce zici, poate, să…?
— Mi-ar face mare plăcere să merg pe jos, a răspuns Olive, dacă
nu te deranjează.
Au ieșit împreună în orașul argintiu.
60
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
