70

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Mereu mi-am dorit să ajung acolo, a spus șoferul. N-am reușit niciodată.

Nu uita că ai norocul să poți călători. Nu uita că unii oameni nu părăsescniciodată planeta asta. Olive a închis ochii, să-și poată imagina mai bine că Sylvie stă lângă ea.

— Apropo, mirosiți frumos, a spus șoferul.

Următoarele patru camere de hotel erau gri cu alb și aveau dispuneri identice, pentru că toate cele patru hoteluri făceau parte din același lanț.

— E prima oară când vă cazați la noi? a întrebat-o recepționera din al treilea sau al patrulea hotel, iar Olive n-a știut ce să răspundă, pentru că, dacă ai stat la un moment dat într-un hotel Marriott, nu-i așa că e ca și cum ai fi stat în toate?

Alt oraș:

— Înainte ca variola să poată fi adusă din Europa în Americi, variola trebuia să ajungă în Europa.

Olive își regreta decizia de a purta pulover. Luminile din Toronto te încingeau peste măsură.

— La jumătatea secolului al II-lea, soldații romani care se întorceau după asediul orașului mesopotamian Seleucia au adus cu ei în capitală o nouă boală. Victimele ciumei antonine, cum a ajuns să

fie cunoscută, sufereau de febră, vomă și diaree. După câteva zile, le apărea pe piele o erupție teribilă. Populația nu era imunizată.

Olive ținuse această prelegere de atâtea ori, încât se simțea deja asemenea unui observator neutru. Percepea cuvintele și ritmul de la o oarecare distanță.

— Când ciuma antonină a făcut ravagii în Imperiul Roman, spunea Olive publicului, armata a fost decimată. Existau zone ale imperiului în care una din trei persoane fusese răpusă. Iată un lucru 71

- MAREA LINIȘTII -

interesant: romanii se întrebau dacă nu cumva atrăseseră asupra lor această calamitate prin acțiunile desfășurate în Seleucia.

Era în camera de hotel aleasă pentru noaptea aceea – decorată în mare parte cu bej și albastru, cu accente roz – când a sunat Dion. Era neobișnuit: în general, ea îl suna pe el. Dion părea obosit. Muncise până târziu, noul proiect al universității îi dădea fiori și Sylvie era dificilă. Când o luase pe fetiță de la școală, aceasta nu voise să plece și făcuse o adevărată scenă, iar tuturor le fusese milă de el, își dăduse seama după expresia lor blândă.

— Ai urmărit știrile despre noua boală din Australia? a întrebat el.

Sunt cam îngrijorat.

— Nu prea, a răspuns Olive. Să fiu sinceră, am fost prea obosită să

mă gândesc la asta.

— Cât mi-aș dori să vii acasă!

— O să vin acasă curând.

El a tăcut.

— Trebuie să închid, a spus ea. Noapte bună!

— Noapte bună, a zis el și a închis.

— În orașul Seleucia, a spus Olive în fața unui public de la Biblioteca Mercantile din Cincinnati, o zi sau două mai târziu, armata romană distrusese templul lui Apollo. În acel templu, a scris istoricul Ammianus Marcellinus, soldații romani descoperiseră o fantă

îngustă. Când romanii au lărgit-o, în speranța că ar putea ascunde obiecte de valoare, de acolo „a ieșit o molimă, încărcată cu forța unei boli fără leac, care… a contaminat toată lumea, de la granițele Persiei până la Rin și în Galia; boală și moarte”.

O scurtă pauză. O gură de apă. Ritmul e totul.

— Nouă, această explicație ni s-ar putea părea naivă acum, dar ei se agățau cu disperare de o explicație pentru coșmarul care se 72

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

abătuse asupra lor și cred că, în bizareria sa, explicația pătrunde la rădăcina fricii noastre: boala este încă învăluită într-un mister teribil.

A privit mulțimea și a văzut, ca întotdeauna în acest moment al discursului, acea expresie anume de pe chipurile oamenilor din public, o anumită durere. În orice mulțime vei întâlni inevitabil mai mulți bolnavi incurabili și oameni care au pierdut pe cineva drag din cauza bolii.

— Sunteți îngrijorată din cauza noului virus? a întrebat-o Olive pe directoarea bibliotecii din Cincinnati.

Stăteau împreună în biroul directoarei, pe care Olive l-a catalogat imediat ca fiind probabil preferatul ei dintre toate birourile pe care le văzuse vreodată. Era așezat sub rafturi care aveau o vechime de sute de ani și erau făcute din fier forjat.

— Încerc să nu, a spus directoarea. Sper să treacă, ușor-ușor.

— Presupun că așa se întâmplă de obicei, a spus Olive.

Oare era adevărat? Nu era prea sigură de asta în timp ce vorbea.

Directoarea bibliotecii a aprobat din cap, cu privirea rătăcită. Era clar că nu voia să vorbească despre pandemii.

— Dați-mi voie să vă spun un lucru minunat despre biblioteca asta, a zis ea.

— Da, chiar vă rog, a răspuns Olive. Nu mi-a mai spus nimeni ceva minunat de mult timp.

— Clădirea nu ne aparține, a răspuns directoarea, dar am închiriat spațiul pe zece mii de ani.

— Aveți dreptate. Asta chiar e minunat.

— Hybrisul secolului al XIX-lea. Imaginați-vă cum e să crezi că

civilizația va continua să existe și peste zece mii de ani. Și nu e doar atât.

S-a aplecat în față și a făcut o pauză, pentru efectul dramatic.

— Contractul de închiriere poate fi reînnoit.

73

- MAREA LINIȘTII -

Fereastra camerei de hotel în care își petrecea noaptea se deschidea, ceea ce, după multele camere cu ferestre care nu se deschideau, părea aproape un miracol. Olive a stat mult timp lângă