Își putea ține ochii doar pe jumătate deschiși, așa că luminile din câmpul ei vizual erau ca niște dâre verticale: bordul, stopurile, lumina reflectată de spatele camionului.

— Așadar în cartea ta, a continuat șoferița, se vorbește despre o pandemie?

— Da. O gripă improbabilă din punct de vedere științific.

Olive nu mai putea ține ochii deschiși, așa că s-a predat, i-a închis și s-a lăsat furată de un somn din care știa că poate fi smulsă de o voce…

— Ai urmărit știrile despre povestea asta nouă, a întrebat șoferița, noul virus din Australia?

— Oarecum, a răspuns Olive, cu ochii închiși. Se pare că a fost destul de bine limitată răspândirea lui.

— Știi, și în cartea mea, a continuat șoferița, apare un fel de apocalipsă.

A vorbit o vreme despre o fisură catastrofală în continuumul spațiu-timp, dar Olive era prea obosită ca s-o urmărească.

67

- MAREA LINIȘTII -

— Te-am ținut trează tot timpul ăsta! a spus șoferița pe un ton vesel, când mașina a intrat în aeroport. N-ai putut să dormi deloc!

Douăsprezece ore mai târziu, Olive își prezenta romanul Marienbad, care se baza mult pe cercetarea făcută în domeniul istoriei pandemiilor. Prezentarea îi era atât de cunoscută deja, încât necesita foarte puțină gândire conștientă și mintea îi rătăcea. Se tot gândea la discuția cu șoferița, deoarece își amintea că spusese Se pare c-a fost destul de bine limitată răspândirea lui, dar iată o întrebare epidemiologică: dacă vorbești despre declanșarea unei boli infecțioase, răspândire destul de bine limitată nu este practic sinonim cu răspândirea nu e limitată deloc? Concentrează-te, și-a spus revenind la realitatea scenei, a luminii necruțătoare și puternice, a microfonului.

— În primăvara anului 1792, a spus ea, căpitanul George Vancouver a navigat spre nord, pe coasta a ceea ce avea să devină

mai târziu Columbia Britanică, la bordul HMS Discovery. În timp ce el și echipajul lui călătoreau spre nord, oamenii se simțeau tot mai neliniștiți. Clima era temperată, peisajul era incredibil de verde și, cu toate astea, părea straniu de pustiu. Vancouver a scris în jurnalul său de bord: „Am străbătut aproape două sute patruzeci de kilometri de țărm, fără să văd același număr de locuitori”.

O pauză, pentru ca oamenii să asimileze informația, în timp ce Olive lua o gură de apă. Răspândirea unui virus este limitată sau nu.

E o chestiune de logică binară. Nu dormise îndeajuns. A pus pe masă

paharul de apă.

— Când s-au aventurat pe uscat, au găsit sate care ar fi putut adăposti sute de oameni, dar toate erau părăsite. Când s-au aventurat și mai departe, și-au dat seama că pădurea era un cimitir.

Această parte a prezentării fusese simplă, înainte s-o nască pe fiica ei, dar acum era aproape imposibilă. Olive a făcut o pauză, să se stăpânească.

68

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Canoe cu rămășițe omenești erau legate la trei-patru metri înălțime, în copaci, a continuat ea.

Rămășițe omenești care nu erau Sylvie. Nu Sylvie. Nu Sylvie.

— În altă parte, au găsit schelete pe plajă. Deoarece variola sosise deja.

În timp ce dădea autografe după prezentarea din seara aceea, cât își scria numele iar și iar, gândurile lui Olive alunecau spre dezastru.

Lui Xander, cu cele mai bune urări,

Olive Llewellyn. Lui Claudio, cu cele mai bune urări, Olive Llewellyn.

Lui Sohail, cu cele mai bune urări, Olive Llewellyn. Lui Hyeseung, cu celemai bune urări, Olive Llewellyn. Urma oare o altă pandemie? Un nou focar apăruse în dimineața aceea în Noua Zeelandă.

Camera de hotel era aproape bej, cu un tablou înfățișând planeta Pământ, reprezentată ca o floare roz, cu petale extravagante – un bujor? –, atârnat deasupra patului.

— Cu un an în urmă, se adresa Olive unei alte mulțimi, rostind aceeași prezentare/alt oraș, în anul 1791, un vas comercial, Columbia Rediviva, navigase pe aceleași ape. Făceau comerț cu piei de vidre-marine.

Cum arăta o vidră-marină? Olive nu văzuse niciodată. A decis să

caute mai târziu.

— Marinarii au avut o experiență similară. Au găsit un teritoriu depopulat, iar puținii supraviețuitori pe care i-au întâlnit aveau povești și cicatrici cumplite. „Era limpede că acești băștinași avuseseră de-a face cu năpasta omenirii, variola”, a scris unul dintre membrii echipajului, John Boit. Un alt marinar, John Hoskins, a fost de-a dreptul revoltat: „Europeni infami, o rușine pentru numele de creștin”, a scris el, „voi aduceți și lăsați, într-o țară cu oameni pe care îi considerați sălbatici, cele mai respingătoare boli”?

69

- MAREA LINIȘTII -

O gură de apă. Publicul tăcea. (Un gând pasager care părea un triumf: I-am cucerit.)

— Dar, desigur, a continuat ea, întotdeauna există un început.

Înainte ca variola să poată fi adusă din Europa în Americi, variola trebuia să ajungă în Europa.

În noaptea aceea s-a dat jos din pat și s-a ciocnit de o noptieră, pentru că avea în minte dispunerea din camera de hotel în care dormise cu o seară în urmă.

A doua zi de dimineață, pe drumul lung cu mașina dintre orașe, șoferul a întrebat- o pe Olive dacă are copii.

— Am o fiică, a zis ea.

— Câți ani are?

— Cinci.

— Și atunci ce faceți aici? a întrebat șoferul.

— Așa o întrețin, a răspuns ea pe tonul cel mai blând și nu a adăugat: Să te bag în pizda mă-tii, știu că nu i-ai pune niciodată întrebarea asta unui bărbat, pentru că, în definitiv, erau doar ei doi, singuri în mașină, bărbatul acesta și Olive.

Privea copacii perindându-se pe la fereastră; treceau printr-o rezervație naturală, își imagina că Sylvie e acolo, lângă ea, își imagina că, dacă vrea, se poate întinde să apuce mânuța aceea caldă.

— Ați crescut acolo, sus? În colonii? a întrebat el brusc, după un timp.

Vorbiseră despre coloniile de pe Lună mai devreme.

— Da. Bunica mea s-a numărat printre primii coloniști.

Uneori îi plăcea să și-o imagineze pe bunica ei, o tânără femeie în vârstă de douăzeci de ani, ridicându-se de pe terminalul aerospațial Vancouver în primele raze de lumină ale dimineții, în timp ce nava ei înainta în viteză prin întuneric.