Oare Olive își dorea cu adevărat să poată trăi pe Pământ? Ezita în această chestiune. Trăise toată viața pe cei cincizeci de kilometri pătrați ai celei de-a doua colonii selenare, numită atât de imaginativ Colonia Doi. I se părea frumoasă – Colonia Doi era un oraș din piatră

albă, cu turnuri ascuțite, străzi mărginite de copaci, cu mici parcuri, cartiere cu clădiri înalte, care alternau cu altele, alcătuite din case micuțe și peluze miniaturale, cu un râu care curgea pe sub galeriile pietonale –, dar orașele care nu sunt rodul planificării urbane prezintă și ele avantaje. Colonia Doi era liniștitoare în simetria și ordinea ei. Uneori ordinea poate fi necruțătoare.

La coada pentru autografe, de după lansarea din Manhattan din noaptea aceea, un tânăr s-a așezat în genunchi în fața mesei, astfel încât să o poată privi în ochi pe Olive, și a spus:

— Am o carte pe care vreau să-mi dați autograf – vocea îi tremura puțin –, dar, de fapt, îmi doream să vă spun că romanul dumneavoastră m-a ajutat într-o perioadă grea pe care am traversat-o anul trecut. Vă sunt recunoscător.

— Ah, a făcut Olive. Mulțumesc. Mă simt onorată.

Dar, în astfel de momente, onorată părea mereu nelalocul lui, dădea senzația că este cuvântul nepotrivit, lucru care o făcea să se simtă ca o impostoare, ca o actriță care juca rolul lui Olive Llewellyn.

— Toți oamenii se simt impostori uneori, i-a spus tatăl ei a doua zi, pe drumul de la terminalul aerospațial spre orășelul în care locuia cu mama lui Olive.

— Ah, știu, a răspuns Olive. Nu sugerez că asta ar fi o problemă.

După cum își vedea Olive viața, ea nu avea de fapt nicio problemă.

— Da, a zis tatăl ei, zâmbind. Îmi imaginez că ai o viață puțin derutantă în ultima vreme.

— Poate un pic.

61

- MAREA LINIȘTII -

Olive avea la dispoziție patruzeci și opt de ore în care să-și vadă

părinții, înainte să reia turneul. Treceau printr-o zonă agricolă, iar pe câmpuri se mișcau încet niște roboți enormi. Lumina soarelui era mult mai necruțătoare aici decât acasă.

— Sunt recunoscătoare pentru toate, a spus ea. Chiar dacă e derutant.

— Sigur. Dar trebuie să fie greu să stai departe de Sylvie și Dion.

Acum traversau periferia orășelului în care locuiau părinții ei și treceau printr-un district cu topitorii pentru repararea roboților.

— Încerc să nu mă gândesc la asta, a explicat Olive.

Cenușiul topitoriilor lăsa treptat locul unor mici magazine și case vopsite în culori vii. Ceasul din piața orașului strălucea în lumina soarelui.

— Distanța e insuportabilă, dacă îți permiți să te gândești prea mult la asta.

Privirea tatălui ei era ațintită asupra drumului.

— Am ajuns, a spus el.

Au cotit spre strada părinților ei și acolo, foarte aproape, mama ei aștepta pe alee. Olive a sărit din hovercraft în momentul în care s-a oprit și a alergat să se cuibărească în brațele mamei. Dacă distanța e insuportabilă, nu a întrebat ea nici atunci, nici în cele două zile pe care le-a petrecut cu părinții ei, atunci de ce locuiți așa departe de mine?

Casa părinților lui Olive nu putea fi numită casa copilăriei ei – casa în care copilărise fusese vândută la câteva săptămâni după ce plecase ea la facultate, când părinții săi au decis să se retragă pe Pământ –, dar era un loc tihnit.

— Mă bucur așa de mult că ne-am văzut, i-a șoptit mama ei când s-au despărțit.

A strâns-o pe Olive în brațe și a mângâiat-o pe cap.

— Te întorci curând?

62

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Un hovercraft aștepta în fața casei, șoferul fiind închiriat de unul dintre editorii nord-americani ai lui Olive. Avea în noaptea aceea un eveniment la o librărie din Colorado Springs, urmat de un zbor matinal la un festival din Deseret.

— Am să vin cu Sylvie și Dion data viitoare, a spus Olive și și-a reluat turneul.

Un paradox al turneului de promovare a cărții: Olive le ducea dorul soțului și fiicei ei cu o patimă disperată, dar îi și plăcea foarte mult să fie singură pe străzile pustii din Salt Lake City la ora opt și jumătate dimineața, într-o zi de sâmbătă, în aerul însorit al toamnei, în timp ce păsările zburau în cercuri în lumina albă. Ai și avantaje când privești un cer senin și albastru și când știi că nu e un dom.

În Republica Texas, a doua zi după-amiază, a vrut să iasă din nou la plimbare, deoarece pe hartă, hotelul ei – un La Quinta situat vizavi de alt La Quinta, cu o parcare între ele – era chiar peste drum de un pâlc de restaurante și magazine, dar ce nu se vedea pe hartă era o autostradă cu opt benzi, fără treceri de pietoni și cu trafic neîntrerupt

– în mare parte hovercrafturi moderne, dar și câte o camionetă retro, sfidătoare, cu roți –, așa că a mers un timp de-a lungul autostrăzii, cu magazinele și restaurantele ei strălucitoare ca un miraj, aliniindu-se pe partea cealaltă. Nu putea traversa fără să-și riște viața, așa că s-a abținut. Când s-a întors la hotel, a simțit că o zgârie ceva pe glezne, iar când s-a uitat în jos, pe șosete avea țepi de scaieți, niște steluțe uimitor de ascuțite, de culoare negru-maroniu, ca niște arme miniaturale, care au trebuit scoase cu mare grijă. I-a așezat pe birou și i-a fotografiat din toate unghiurile posibile. Erau de o duritate și o strălucire perfecte, încât ar fi putut părea bionice, dar, când a rupt unul, a văzut că era adevărat. Nu, adevărat nu era cuvântul potrivit.

Tot ce poți atinge e adevărat. A observat că era un organism care crescuse, produsul unei plante misterioase, pe care nu o aveau în coloniile de pe Lună, așa că a înfășurat câțiva într-o șosetă pe care a 63

- MAREA LINIȘTII -

pus-o cu grijă în valiză, ca să i-o dea fiicei ei, Sylvie, care avea cinci ani și colecționa astfel de lucruri.

— M-a nedumerit cartea dumneavoastră, i-a spus o femeie în Dallas. Erau atâtea fire narative, atâtea personaje și așteptam să se creeze o legătură între ele, dar nu s-a creat, în cele din urmă. Cartea s-a terminat pur și simplu. Mi-am zis – femeia era puțin mai departe, în spațiul întunecat, destinat publicului, dar Olive a văzut că

gesticula, ca și cum ar fi întors ultimele pagini ale unei cărți –, mi-am zis: Poftim? Lipsesc pagini din carte? S-a terminat pur și simplu.

— Bun, a spus Olive. Ca să mă lămuresc, care e întrebarea?

— Mi-am zis ce? a insistat femeia. Întrebarea mea e, pur și simplu…

A întins mâinile, ca și cum ar fi vrut sa spună ajutați-mă, am rămas fără cuvinte.

Camera de hotel din noaptea aceea era în alb și negru. Olive a visat că juca șah cu mama ei.

Oare cartea ei se termina prea brusc? Întrebarea i-a rămas în minte vreme de trei zile, din Republica Texas și până în vestul Canadei.

— Încerc să nu fiu pesimistă, i-a spus Olive la telefon soțului ei, dar abia dacă am dormit în ultimele trei zile și mă îndoiesc c-o să

impresionez prea tare cu prezentarea mea din seara asta.

Era în Red Deer. La fereastra camerei de hotel, luminile turnurilor rezidențiale scânteiau în întuneric.

— Nu fi pesimistă, i-a spus Dion. Gândește-te la citatul ăla pe care-l am în biroul meu.

— „Viața e minunată, dacă nu cedezi.” Apropo de biroul tău, cum e la serviciu?