Avea un aer familiar, i se părea ei acum, profilul lui avea ceva care îi trezea amintiri vagi, dar nu putea spune cu exactitate ce anume.
— Ce investighezi?
— Uite, voi fi cinstit cu tine, nu mă interesează domnul Smith, nici arta lui, a recunoscut Gaspery.
— Stai la rând.
— Dar mă interesează, ei bine, un anumit tip de anomalie, precum momentul acela din înregistrare, în care se înnegrește imaginea. Am așteptat lângă intrarea artiștilor, special ca să-l întreb despre asta.
— Da, chiar e un moment ciudat.
— Pot să te întreb dacă prietena ta a vorbit vreodată despre momentul acela? Dat fiind că era înregistrarea ei, în fond.
49
- MAREA LINIȘTII -
— Nu, a spus Mirella, din câte țin eu minte.
— E de înțeles, a răspuns Gaspery. Trebuie să fi fost foarte mică
atunci când a făcut înregistrarea aceea. Uneori lucrurile pe care le vedem în copilărie nu ne rămân în memorie.
Lucrurile pe care le vedem în copilărie.
— Cred că te-am mai văzut, a intervenit Mirella.
Îi privea fața din profil, în lumina slabă. El s-a întors spre ea, iar Mirella a fost sigură.
— În Ohio.
— Parcă ai fi văzut o fantomă.
Mirella s-a ridicat de pe bancă.
— Tu erai sub pasaj, a spus ea. În Ohio, când eram mică. Tu erai, nu-i așa?
El s-a încruntat.
— Cred că mă confunzi.
— Nu, eu cred că tu erai. Tu erai sub pasaj. Chiar înainte să vină
poliția, înainte să te aresteze. Mi-ai spus pe nume.
Dar el părea sincer nedumerit.
— Mirella, eu…
— Trebuie să plec.
Mirella a pornit în grabă, nu alerga, dar mergea în felul acela vijelios, de neoprit, pe care și-l perfecționase de-a lungul anilor în orașul New York, a țâșnit din parc, a ieșit din nou în stradă, unde, în strălucirea ca de acvariu a restaurantului franțuzesc, bărbatul cu pălărie fedora și fratele lui Vincent discutau aprins. Gaspery nu o urmase. Mirella se bucura că bărbatul purta cămașă albă; ar fi ieșit în evidență în întuneric. S-a afundat în umbrele unei străzi rezidențiale.
A trecut iute pe lângă case vechi din gresie feruginoasă, care se ridicau frumoase în luminile felinarelor, pe lângă garduri de fier și copaci bătrâni; iute, tot mai iute, spre luminile puternice ale unui bulevard plin de magazine, unde un taxi galben rula lin prin intersecție, ca o șaretă, ca un miracol – un taxi galben în Brooklyn! –, 50
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
iar ea l-a oprit și a urcat. O clipă mai târziu, taxiul trecea în viteză pe podul Brooklyn, în timp ce Mirella plângea încet pe bancheta din spate. Șoferul i-a aruncat o privire în oglinda retrovizoare – ah, buna-cuviință a străinilor din acest oraș aglomerat! –, dar n-a spus nimic.
51
- MAREA LINIȘTII -
2
Când era copil, Mirella locuia cu mama și cu sora ei mai mare, Susanna, într-un duplex din zona semirurală a statului Ohio.
Complexul de locuințe era situat într-un loc populat cu malluri și supermarketuri. Terenurile agricole se întindeau până în spatele parcării de la Walmart. Câțiva kilometri mai departe, se afla o închisoare. Mama Mirellei avea două slujbe și petrecea foarte puțin timp acasă. Dimineața devreme – cu mult înainte să se lumineze de ziuă în timpul iernii –, mama Mirellei și a Susannei se trezea după
câteva ore de somn, le turna lapte peste cereale fiicelor ei, le aranja părul în timp ce-și bea cafeaua, sfârșită de oboseală, și le ducea cu mașina la școală. Înainte de plecare își săruta fiicele, care petreceau la școală următoarele zece ceasuri – le ducea mai devreme, apoi aveau ore, după care rămâneau la afterschool – până când, la sfârșitul după-amiezii, luau un autobuz care le lăsa la vreun kilometru depărtare de casă.
Era o distanță periculoasă. Trebuiau să traverseze un pasaj. Pasajul o speria pe Mirella, dar în toți anii în care locuise acolo, de la vârsta de cinci ani și până când a renunțat la școală și a luat un autobuz spre orașul New York, la șaisprezece ani, nu s-a petrecut decât un singur incident cu adevărat groaznic. Mirella avea nouă ani, ceea ce însemna că Susanna avea unsprezece, când au auzit focuri de armă după ce a plecat autobuzul, dar sunetele erau limpezi numai privind retrospectiv. În momentul acela, s-au privit în lumina apusului iernatic, iar Susanna a ridicat din umeri.
— Probabil că e vreo mașină care dă rateuri sau ceva de genul ăsta, a spus ea și Mirella, care ar fi crezut orice îi spunea Susanna, și-a prins sora de mână și au pornit împreună la drum.
Ningea. Intrarea în pasaj era o peșteră întunecoasă, care aștepta să
le înghită. E bine, și-a spus Mirella, e bine, e bine, pentru că mereu era 52
