— E de înțeles, a răspuns Gaspery. Trebuie să fi fost foarte mică

atunci când a făcut înregistrarea aceea. Uneori lucrurile pe care le vedem în copilărie nu ne rămân în memorie.

Lucrurile pe care le vedem în copilărie.

— Cred că te-am mai văzut, a intervenit Mirella.

Îi privea fața din profil, în lumina slabă. El s-a întors spre ea, iar Mirella a fost sigură.

— În Ohio.

— Parcă ai fi văzut o fantomă.

Mirella s-a ridicat de pe bancă.

— Tu erai sub pasaj, a spus ea. În Ohio, când eram mică. Tu erai, nu-i așa?

El s-a încruntat.

— Cred că mă confunzi.

— Nu, eu cred că tu erai. Tu erai sub pasaj. Chiar înainte să vină

poliția, înainte să te aresteze. Mi-ai spus pe nume.

Dar el părea sincer nedumerit.

— Mirella, eu…

— Trebuie să plec.

Mirella a pornit în grabă, nu alerga, dar mergea în felul acela vijelios, de neoprit, pe care și-l perfecționase de-a lungul anilor în orașul New York, a țâșnit din parc, a ieșit din nou în stradă, unde, în strălucirea ca de acvariu a restaurantului franțuzesc, bărbatul cu pălărie fedora și fratele lui Vincent discutau aprins. Gaspery nu o urmase. Mirella se bucura că bărbatul purta cămașă albă; ar fi ieșit în evidență în întuneric. S-a afundat în umbrele unei străzi rezidențiale.

A trecut iute pe lângă case vechi din gresie feruginoasă, care se ridicau frumoase în luminile felinarelor, pe lângă garduri de fier și copaci bătrâni; iute, tot mai iute, spre luminile puternice ale unui bulevard plin de magazine, unde un taxi galben rula lin prin intersecție, ca o șaretă, ca un miracol – un taxi galben în Brooklyn! –, 50

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

iar ea l-a oprit și a urcat. O clipă mai târziu, taxiul trecea în viteză pe podul Brooklyn, în timp ce Mirella plângea încet pe bancheta din spate. Șoferul i-a aruncat o privire în oglinda retrovizoare – ah, buna-cuviință a străinilor din acest oraș aglomerat! –, dar n-a spus nimic.

51

- MAREA LINIȘTII -

2

Când era copil, Mirella locuia cu mama și cu sora ei mai mare, Susanna, într-un duplex din zona semirurală a statului Ohio.

Complexul de locuințe era situat într-un loc populat cu malluri și supermarketuri. Terenurile agricole se întindeau până în spatele parcării de la Walmart. Câțiva kilometri mai departe, se afla o închisoare. Mama Mirellei avea două slujbe și petrecea foarte puțin timp acasă. Dimineața devreme – cu mult înainte să se lumineze de ziuă în timpul iernii –, mama Mirellei și a Susannei se trezea după

câteva ore de somn, le turna lapte peste cereale fiicelor ei, le aranja părul în timp ce-și bea cafeaua, sfârșită de oboseală, și le ducea cu mașina la școală. Înainte de plecare își săruta fiicele, care petreceau la școală următoarele zece ceasuri – le ducea mai devreme, apoi aveau ore, după care rămâneau la afterschool – până când, la sfârșitul după-amiezii, luau un autobuz care le lăsa la vreun kilometru depărtare de casă.

Era o distanță periculoasă. Trebuiau să traverseze un pasaj. Pasajul o speria pe Mirella, dar în toți anii în care locuise acolo, de la vârsta de cinci ani și până când a renunțat la școală și a luat un autobuz spre orașul New York, la șaisprezece ani, nu s-a petrecut decât un singur incident cu adevărat groaznic. Mirella avea nouă ani, ceea ce însemna că Susanna avea unsprezece, când au auzit focuri de armă după ce a plecat autobuzul, dar sunetele erau limpezi numai privind retrospectiv. În momentul acela, s-au privit în lumina apusului iernatic, iar Susanna a ridicat din umeri.

— Probabil că e vreo mașină care dă rateuri sau ceva de genul ăsta, a spus ea și Mirella, care ar fi crezut orice îi spunea Susanna, și-a prins sora de mână și au pornit împreună la drum.

Ningea. Intrarea în pasaj era o peșteră întunecoasă, care aștepta să

le înghită. E bine, și-a spus Mirella, e bine, e bine, pentru că mereu era 52

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

bine, dar nu și de data asta. Când s-au afundat în umbră, zgomotul s-a auzit din nou, acum imposibil de puternic. S-au oprit.

Doi bărbați erau întinși pe pământ, la câțiva metri în fața lor. Unul stătea complet nemișcat; celălalt era cuprins de convulsii. În lumina slabă, de la distanța aceea, nu vedea exact ce li se întâmplase. Un al treilea bărbat stătea prăvălit, sprijinit de un zid, iar în mână îi atârna o armă. Un al patrulea fugea – se auzea doar ecoul pașilor lui –, dar Mirella l-a observat preț de o clipă, în timp ce escalada un parapet de la capătul îndepărtat al pasajului și se făcea nevăzut.

Mult timp, cu toții – Mirella, Susanna, bărbatul cu arma, cei doi bărbați morți sau pe moarte, întinși pe pământ – au rămas înghețați, ca într-un peisaj de iarnă. Pentru câtă vreme? Părea o eternitate.

Câteva ore, zile. Bărbatul cu arma părea adormit, sedat; capul i-a căzut înainte o dată sau de două ori. Apoi s-au ivit girofarurile poliției, albastre și roșii, revărsându-se peste el, iar asta a părut să-l trezească. S-a uitat atent la arma din mâna lui, de parcă n-ar fi știut cum a ajuns acolo, apoi a întors capul și le-a privit direct pe fete.

— Mirella, a spus el.

Apoi s-au iscat țipete și confuzie, un roi de uniforme închise la culoare – Aruncă arma! Aruncă arma! – și, chiar dacă evenimentul avusese loc cu adevărat, chiar dacă ea și Susanna discutaseră cu poliția și apăruse până și un articol în ziare a doua zi („Doi morți sub pasajul superior: suspectul se află în arestul poliției”), a fost simplu să se convingă, în anii care au urmat, că-și imaginase această parte finală, că el nu-i spusese cu adevărat pe nume. De unde i-ar fi putut ști numele? Susanna nu-și amintea să fi auzit ceva.

Dar, după atâția ani, așezată pe bancheta din spate a unui taxi care se îndrepta spre Manhattan, la adăpostul unei alte vieți, Mirella se confrunta cu o certitudine de care nu putea scăpa: bărbatul din tunel era Gaspery Roberts.

A închis ochii, încercând să se liniștească, dar telefonul i-a vibrat în mână. Un mesaj de la iubita ei: Vii la petrecerea lui Jess?

53

- MAREA LINIȘTII -

I-a luat o clipă să-și amintească. Apoi i-a răspuns – Sunt pe drum –

și a făcut un gest din mână, încercând să prindă privirea taximetristului în oglinda retrovizoare.

— Scuzați-mă.

— Da, doamnă, a spus el pe un ton oarecum suspicios, pentru că

femeia tocmai plânsese.

— Pot să vă dau o altă destinație? Trebuie să ajung în Soho.

54

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

3