36
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
1
— Aș vrea să vă arăt ceva ciudat.
Compozitorul, celebru într-o zonă de nișă – adică nu la modul că
ar fi putut să fie cu ușurință recunoscut pe stradă, dar al cărui nume îl cunoștea majoritatea membrilor din vreo două subculturi artistice destul de mici –, era în mod vădit stânjenit și asuda în timp ce se apleca spre microfon.
— Sora mea avea obiceiul să facă înregistrări. Aceasta este o filmare a sa, pe care am găsit-o pusă deoparte, după moartea ei, și care conține un fel de eroare pe care nu mi-o pot explica.
A tăcut o clipă, în timp ce răsucea un buton de pe claviatură.
— Am compus o bucată muzicală care s-o acompanieze, dar, chiar înainte de eroare, muzica se va opri, ca să putem aprecia frumusețea imperfecțiunii tehnice.
Întâi a început muzica, o expansiune onirică de coarde, ca niște fâsâituri care răzbăteau ușor la suprafață, apoi clipul: sora lui mergea cu aparatul de filmat pe o potecă ștearsă din pădure, către un arțar bătrân. A pășit sub crengi și a îndreptat camera spre coroană, printre frunzele verzi care străluceau în lumina soarelui, în adierea vântului, iar muzica s-a oprit așa de brusc, încât liniștea părea următoarea măsură. Măsura de după aceasta a fost bezna: ecranul s-a înnegrit, preț de o secundă, și s-a auzit o scurtă harababură de sunete suprapuse – câteva note ale unei viori, o cacofonie abia perceptibilă, precum interiorul unei gări metropolitane, un vuiet ciudat, care sugera presiune hidraulică – apoi, într-o clipită, momentul s-a sfârșit, s-a văzut iar copacul și aparatul de filmat se mișca haotic, în timp ce sora compozitorului părea să privească înnebunită în jur, uitând că
are camera în mână.
Muzica s-a reluat, clipul făcând o tranziție lină către una dintre lucrările lui mai noi, din aceasta făcând parte un clip pe care-l filmase chiar el, cinci sau șase minute cu un colț de stradă din Toronto, de o 37
- MAREA LINIȘTII -
urâțenie agresivă, dar însoțit de coardele unei orchestre care se căznea să redea ideea de frumusețe ascunsă. Compozitorul lucra vijelios, interpreta secvențe de note la claviatură, care o măsură mai târziu se înălțau ca o melodie de vioară, clădea muzica în straturi, în timp ce colțul de stradă din Toronto se perinda pe ecran, pe deasupra capului său.
Aflată pe primul rând, în public, Mirella Kessler plângea. Fusese prietenă cu sora compozitorului – Vincent – și nu știa că Vincent murise. A ieșit din sală imediat după eveniment și a rămas o vreme în toaleta femeilor, încercând să-și vină în fire. Inspirații adânci, un strat întăritor de machiaj.
— Ușurel, i-a spus cu voce tare chipului ei din oglindă. Ușurel.
Venise la acest concert animată de speranța că va vorbi cu compozitorul, ca să afle unde e Vincent. Voia să-i pună anumite întrebări. Deoarece într-o versiune a vieții ei, așa de îndepărtată, încât acum părea un basm, Mirella avusese un soț – pe Faisal –, iar ea și Faisal fuseseră prieteni cu Vincent și cu soțul ei, Jonathan. Au fost câțiva ani magnifici, ani în care avuseseră parte de călătorii și de bani, dar apoi s-a așternut bezna. Fondul de investiții al lui Jonathan s-a dovedit a fi o schemă Ponzi. Neputând trăi cu perspectiva ruinei financiare, Faisal și-a luat viața.
Mirella nu mai vorbise niciodată cu Vincent după momentul acela, pentru că i se părea imposibil ca Vincent să nu fi știut. Dar, la un deceniu după moartea lui Faisal, ea era la restaurant cu Louisa, iubita pe care o avea de un an, și atunci i s-a strecurat prima oară îndoiala în suflet.
Mâncau tăieței la un restaurant din Chelsea, iar Louisa îi povestise despre o felicitare neașteptată, primită de ziua ei de naștere de la mătușa Jacquie, pe care Mirella nu o cunoscuse, pentru că, mai mereu, jumătate din familia Louisei se dușmănea.
38
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Jacquie e destul de groaznică mai tot timpul, a spus Louisa, dar nu e de mirare că a devenit așa, dacă mă întrebi pe mine.
— De ce? Ce i s-a întâmplat?
— Nu ți-am povestit niciodată? E impresionant. Soțul ei avea o a doua familie secretă.
— Serios? Ce telenovelă!
— Stai să vezi.
Louisa s-a aplecat spre ea, să-i spună partea cea mai interesantă a poveștii:
— Și-a instalat a doua familie pe partea cealaltă a străzii.
— Poftim?
— Da, a fost extraordinar. Bun, a spus Louisa, imaginează-ți scena asta. Un tip care deține un fond de investiții are un apartament pe Park Avenue, o soție casnică și doi copii la o școală privată. Apogeul cuiva din Upper East Side. Apoi, într-o bună zi, mătușa Jacquie verifică extrasul de la Amex și acolo figurează plata taxei către o școală privată la care nu merge niciunul dintre copii ei. Așa că-i dă
extrasul unchiului Mike, ceva de genul: „Ce e cu plata asta ciudată?”
și, din câte se pare, el a fost cât pe ce să facă un atac de cord chiar acolo, pe loc.
— Continuă.
— Așa că verii mei erau la vremea aia în clasele a opta și a noua, ceva de genul ăsta, dar se pare că unchiul Mike era și tatăl copilului de grădiniță de vizavi. A încurcat cardul Amex când a făcut plata taxei pentru copilul de cinci ani.
— Stai puțin, vizavi la propriu?
— Da, clădirile erau față în față. Probabil că portarii de la ambele adrese cunoșteau situația de mulți ani.
— Cum a fost posibil ca ea să nu-și dea seama? a întrebat Mirella, dar trecutul o înghițise pur și simplu cu totul, iar acum vorbea despre Vincent.
39
- MAREA LINIȘTII -
— Bărbatul care lucrează peste program poate ascunde orice, a spus Louisa.
