meargă la intendentă, dar a leșinat. Leșinul era întuneric, dar și sunet: un murmur și un ciripit ca un cor de păsări, un pustiu, un gol, urmat rapid de impresia că stă comod acasă, întins pe pat – asta își dorea inconștient, probabil – și apoi s-a trezit într-o liniște deplină. Sunetul a revenit treptat, de parcă ar fi răsucit cineva de un buton, liniștea s-a topit în zarvă și agitație, exclamațiile altor băieți și pașii iuți ai profesorului care se apropia – „în picioare, St. Andrew, nu te mai preface bolnav” –, însă a fost momentul de adineauri, din pădure, chiar atât de diferit? Erau sunete, se gândește el, și întuneric, exact ca atunci, demult. Poate că doar a leșinat.
— Mi s-a părut că văd ceva, spune Edwin încet, dar în timp ce rostesc aceste cuvinte, îmi dau seama că poate nu e așa.
— Dacă e așa, zice Robert blând, nu ai fi primul.
— Ce vreți să spuneți?
— Nimic, doar că am auzit oamenii povestind, răspunde preotul.
Adică, circulă povești.
Această adăugire stângace i se pare lui Edwin un fel de paravan, mai ales că Roberts și-a schimbat felul de a vorbi, în încercarea de a părea mai englez. Mai asemănător cu el. Bărbatul acesta are ceva ciudat, dar Edwin nu poate spune exact ce anume.
— Dacă pot să vă întreb, părinte, de unde sunteți?
— De departe, răspunde preotul. De foarte departe.
— La fel ca noi toți, nu-i așa? adaugă Edwin, puțin iritat. Cu excepția băștinașilor, desigur. Când ne-am întâlnit în pădure, ați spus că-i țineți locul părintelui Pike, e- adevărat?
— S-a îmbolnăvit sora lui. A plecat azi-noapte.
Edwin dă aprobator din cap, dar ceva din cuvintele preotului pare complet fals.
— Totuși e ciudat că n-am auzit nimic despre plecarea vreunui vapor azi-noapte.
33
- MAREA LINIȘTII -
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, spune Roberts.
— Ascult.
— Când te-am văzut în pădure și ți-am spus că mă duc la biserică, ei bine, am întors capul pentru o clipă, în timp ce mă îndepărtam.
Edwin îl privește fix.
— Ce-ați văzut?
— Te-am văzut pe tine mergând pe sub un arțar. Te uitai în sus, la crengile copacului, și atunci… ei bine, am avut impresia că vezi un lucru pe care eu nu-l văd. Era ceva acolo?
— Am văzut… de fapt, mi s-a părut că văd…
Dar Roberts îl privește prea atent și, în liniștea acestei biserici cu o singură încăpere, la marginea îndepărtată a lumii occidentale, pe Edwin îl încearcă o teamă ciudată. Încă se simte rău – capul îi zvâcnește de durere – și e cumplit de obosit. Nu mai vrea să
vorbească. Vrea doar să se întindă. Prezența lui Roberts aici i se pare lipsită de orice logică.
— Dacă Pike a plecat azi-noapte, spune Edwin, probabil că a plecat înot.
— A plecat, zice Roberts, te asigur.
— Vă dați seama cât de însetat de noutăți este locul ăsta, părinte, de orice fel de noutăți? Stau la pensiune. Dacă pleca vreun vapor azi-noapte, aș fi auzit de asta la micul-dejun.
În minte îi răsare un gând evident:
— Apropo de lucruri despre care ar fi trebuit să aud, cum ați ajuns aici? N-a sosit niciun vapor în ultimele două zile, așadar ar trebui să
presupun că ați venit pe jos, prin pădure?
— Sincer, răspunde Roberts, nu văd în ce fel e relevant cu ce mijloc de transport am ajuns eu aici…
Edwin se ridică, ceea ce-l obligă și pe Roberts să se ridice. Preotul se dă în spate pe culoar, iar Edwin trece pe lângă el.
— Edwin, spune Roberts, dar Edwin a ajuns deja la ușă.
34
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Se apropie un alt preot, urcând treptele dinspre drum: părintele Pike, întorcându-se dintr-o vizită la fabrica de conserve sau din tabăra tăietorilor de lemne, iar chica albă aproape că-i strălucește în lumina soarelui.
Edwin privește peste umăr, în biserica pustie, cu ușa din spate deschisă. Roberts a dispărut.
35
- MAREA LINIȘTII -
Mirella și Vincent / 2020
36
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
1
— Aș vrea să vă arăt ceva ciudat.
Compozitorul, celebru într-o zonă de nișă – adică nu la modul că
ar fi putut să fie cu ușurință recunoscut pe stradă, dar al cărui nume îl cunoștea majoritatea membrilor din vreo două subculturi artistice destul de mici –, era în mod vădit stânjenit și asuda în timp ce se apleca spre microfon.
— Sora mea avea obiceiul să facă înregistrări. Aceasta este o filmare a sa, pe care am găsit-o pusă deoparte, după moartea ei, și care conține un fel de eroare pe care nu mi-o pot explica.
A tăcut o clipă, în timp ce răsucea un buton de pe claviatură.
— Am compus o bucată muzicală care s-o acompanieze, dar, chiar înainte de eroare, muzica se va opri, ca să putem aprecia frumusețea imperfecțiunii tehnice.
Întâi a început muzica, o expansiune onirică de coarde, ca niște fâsâituri care răzbăteau ușor la suprafață, apoi clipul: sora lui mergea cu aparatul de filmat pe o potecă ștearsă din pădure, către un arțar bătrân. A pășit sub crengi și a îndreptat camera spre coroană, printre frunzele verzi care străluceau în lumina soarelui, în adierea vântului, iar muzica s-a oprit așa de brusc, încât liniștea părea următoarea măsură. Măsura de după aceasta a fost bezna: ecranul s-a înnegrit, preț de o secundă, și s-a auzit o scurtă harababură de sunete suprapuse – câteva note ale unei viori, o cacofonie abia perceptibilă, precum interiorul unei gări metropolitane, un vuiet ciudat, care sugera presiune hidraulică – apoi, într-o clipită, momentul s-a sfârșit, s-a văzut iar copacul și aparatul de filmat se mișca haotic, în timp ce sora compozitorului părea să privească înnebunită în jur, uitând că
