- EMILY ST. JOHN MANDEL -
După vreo două săptămâni, Thomas se dă bătut și nu mai încearcă
să-l convingă să meargă împreună cu el în tabăra tăietorilor de lemne.
Edwin e uluit de frumusețea locului. Îi place să stea pe plajă și să
privească pur și simplu insulele, micile pâlcuri de copaci care se ițesc din apă. Uneori mai trece câte o canoe, îndreptându-se spre cine știe ce loc, iar bărbații și femeile din bărci uneori îl ignoră, alteori îl privesc lung. Bărcile mai mari vin la intervale regulate, aduc oameni și provizii pentru fabrica de conserve și tabăra tăietorilor de lemne.
Unii dintre ei știu să joace șah, care e una dintre marile plăceri ale lui Edwin. Niciodată n-a fost prea bun la șah, dar îi place sentimentul ordinii pe care i-l dă acest joc.
— Ce cauți aici? îl întreabă ei câteodată.
— Ah, mă gândesc la următoarea mea mișcare, presupun, răspunde el mereu, cu aceste cuvinte sau cu altele asemănătoare.
Are sentimentul că așteaptă ceva. Dar ce?
25
- MAREA LINIȘTII -
6
Într-o dimineață însorită din septembrie, iese la plimbare și întâlnește două femei băștinașe care râd pe plajă. Surori? Prietene bune? Vorbesc într-o limbă alertă, care nu seamănă cu nimic din ce a auzit el vreodată, o limbă presărată cu sunete pe care nu-și imaginează că ar fi capabil să le reproducă, darămite să le transpună
în alfabetul latin. Au părul lung și închis la culoare, iar când una dintre ele întoarce capul, lumina se reflectă dintr-o pereche uriașă de cercei făcuți din scoici. Femeile sunt înfășurate în pături, ca să se ferească de vântul rece.
Amuțesc și-l privesc în timp ce se apropie.
— Bună dimineața, spune el și-și atinge borul pălăriei.
— Bună dimineața, răspunde una dintre ele.
Accentul femeii are o cadență săltăreață frumoasă. Cerceii ei cuprind toate culorile cerului în zori. Însoțitoarea sa, care are fața ciupită de vărsat, îl privește pur și simplu, fără să spună nimic.
Această interacțiune nu este o experiență diferită de cele avute de Edwin în Canada până acum – la drept vorbind, reflectează el, ar avea șocul vieții lui dacă, după o jumătate de an în Lumea Nouă, s-ar trezi pe nepusă masă că este capabil să-i farmece pe localnici –, dar dezinteresul categoric din privirea femeilor este descurajant. Acesta este un moment, își dă el seama, în care și-ar putea expune viziunea asupra colonizării în fața oamenilor aflați în tabăra cealaltă, cum s-ar spune, dar nu-i trece prin cap nimic din ce ar putea adăuga și care să
nu pară absurd în aceste împrejurări – dacă le spune că el consideră
colonizarea respingătoare, cu siguranță că următoarea întrebare logică va fi: Atunci ce cauți aici? –, așa că nu mai zice nimic, apoi ele sunt deja în spatele lui și a ratat ocazia.
Edwin merge mai departe și apoi, după o oarecare distanță, simțindu-le încă privirile împungându-i spinarea și dorind să le lase impresia că are o treabă importantă de care trebuie să se ocupe, se 26
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
întoarce către șirul de copaci. Nu merge niciodată în pădure, pentru că se teme de urși și de pume, dar acum aceasta are un farmec straniu.
Se va afunda vreo sută de pași, decide el, nu mai mult. L-ar putea liniști să numere cei o sută de pași – dintotdeauna l-a liniștit număratul – și dacă merge drept cei o sută de pași, atunci cu siguranță nu se poate rătăci. Dacă se rătăcește, asta înseamnă moarte, înțelege limpede acest lucru. Nu, tot locul ăsta e moarte. Nu, e nedrept – locul ăsta nu e moarte, ci indiferență. Locului ăstuia îi e complet indiferent dacă el trăiește sau moare; nu-i pasă de numele lui de familie sau la ce școală a studiat; nici măcar nu l-a observat.
Edwin simte cum începe s-o ia razna.
27
- MAREA LINIȘTII -
7
Porțile pădurii. Aceste cuvinte îi vin imediat în minte, dar Edwin nu știe sigur de unde le-a împrumutat. Pare ceva desprins dintr-o carte pe care a citit-o când era copil. Copacii de aici sunt bătrâni și uriași. E ca și cum ar păși într-o catedrală, atât că lăstărișul este așa de des, încât trebuie să se zbată să-și croiască drum. Se oprește după
câțiva pași. Vede un arțar chiar în față, destul de mare încât să-și fi creat un luminiș al său, și acesta pare o destinație plăcută – va merge până la copac, decide el, va ieși din lăstăriș și va zăbovi acolo o clipă, după care se va întoarce imediat pe plajă și nu va mai intra niciodată
în pădure. Este o aventură, își spune, dar nu pare deloc așa. Tot ce simte sunt plesniturile peste față ale crengilor de afin american.
Se căznește să-și croiască drum prin vegetație, până la arțar. E
liniște și brusc are certitudinea că-l urmărește cineva. Se întoarce și chiar acolo – nelalocul lui, ca o stafie – stă un preot, la cel mult zece metri. E mai în vârstă decât Edwin, are poate puțin peste treizeci de ani și părul scurt și negru.
— Bună dimineața, spune Edwin.
— Bună dimineața, răspunde preotul, și iartă-mă, n-am vrut să te sperii. Îmi place să mă plimb pe aici din când în când.
Ceva din accentul lui îi scapă lui Edwin – nu e chiar britanic, dar nici nu seamănă cu vreun altul. Se întreabă dacă bărbatul e din Newfoundland, la fel ca proprietăreasa lui din Halifax.
— Pare cu adevărat o destinație liniștită, spune Edwin.
— Așa e. Nu te mai deranjez, te las să-ți continui plimbarea, eu tocmai mă întorceam la biserică. Poate treci pe acolo mai târziu.
— Biserica din Caiette? Dar nu sunteți dumneavoastră preotul, observă Edwin.
