Soarbe încet din băutură.

— Ce recoltezi?

12

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Reginald are o dispoziție agreabilă când e beat, de parcă nimic n-ar putea să-l jignească, niciodată. Până acum a stat sprijinit pe speteaza scaunului, zâmbind fără niciun motiv.

— Păi, asta-i tot, nu? răspunde Edwin și-și mai toarnă un pahar.

13

- MAREA LINIȘTII -

3

După o lună de tras la măsea, Edwin îl lasă pe Reginald la noua lui fermă și pleacă mai departe spre vest, să-l întâlnească pe fostul coleg de școală al fratelui său Niall, Thomas, care a sosit pe continent de la New York și a pornit-o imediat și degrabă spre vest. Călătoria cu trenul prin Munții Stâncoși îi taie răsuflarea. Se lipește cu fruntea de fereastră, ca un copil, și cască ochii fără fereală. Frumusețea este copleșitoare. Poate a mers puțin cam departe cu băutura în Saskatchewan. Va fi un om mai bun în Columbia Britanică, decide el.

Lumina soarelui îi supără ochii.

După toată această splendoare sălbatică, sosirea în Victoria îi produce un șoc ciudat, cu străzile ei îmblânzite și drăguțe. Sunt englezi la tot pasul; coboară din tren și îl împresoară accentele de acasă. Ar putea sta aici o vreme, se gândește.

Edwin îl găsește pe Thomas într-un hotel mic și îngrijit din centrul orașului, unde tânărul și-a luat cea mai bună cameră, și comandă ceai cu scones2 în restaurantul de la parter. Nu s-au mai văzut de trei sau patru ani, dar Thomas s-a schimbat foarte puțin. Are același ten rozaliu ca în copilărie, lăsând veșnica impresie că tocmai a ieșit de pe terenul de rugby. Acum încearcă să intre în comunitatea oamenilor de afaceri din Victoria, dar nu spune prea clar cu ce fel de afacere vrea să se ocupe.

— Și ce face fratele tău? întreabă Thomas, schimbând subiectul.

Se referă la Niall.

— Încearcă s-o scoată la capăt în Australia, spune Edwin. Pare destul de mulțumit, judecând după scrisorile lui.

2 Produs de patiserie britanic la origine, consumat adesea la ceai, cu unt și gem ( N.t.).

14

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Ei bine, e mai mult decât putem spune cei mai mulți dintre noi, remarcă Thomas. Mulțumirea nu e puțin lucru. Și ce face acolo?

— Își bea banii primiți de acasă, îmi imaginez, spune Edwin, lucru lipsit de eleganță, dar în același timp, probabil, adevărat.

Stau la o masă de lângă fereastră, iar privirea îi tot rătăcește către stradă, către vitrinele magazinelor și – vizibilă în depărtare – către sălbăticia de nepătruns, cu arborii întunecați și semeți, îngrămădiți la marginea câmpului său vizual. Ideea că sălbăticia îi aparține Marii Britanii are ceva ridicol, dar el își alungă repede acest gând, pentru că-i amintește de ultimul dineu din Anglia.

15

- MAREA LINIȘTII -

4

Ultimul dineu a debutat destul de bine, dar necazul a început când discuția a cotit-o, ca întotdeauna, negreșit, către inimaginabila splendoare a conducerii britanice în India. Părinții lui Edwin se născuseră în India, erau odraslele acestei conduceri, copii englezi crescuți de doici indiene – „Dacă mai aud o vorbă despre nenorocita aia de ayah a ei…” mormăise odată Gilbert, fratele lui Edwin, dar nu-și dusese gândul până la capăt – și care în copilărie avuseseră parte de povești despre o Mare Britanie nevăzută care, nu putea să nu bănuiască Edwin, fusese puțin dezamăgitoare când o văzuseră prima oară, pe la vârsta de douăzeci de ani. („Mai multă ploaie decât mă

așteptasem” era tot ce avea să spună tatăl lui Edwin pe marginea acestui subiect.)

Mai era o familie prezentă la acest ultim dineu, familia Barrett, cu un trecut asemănător: John Barrett fusese comandant în Marina Regală, iar Clara, soția lui, își petrecuse primii ani din viață în India.

Erau însoțiți de fiul lor cel mare, Andrew. Soții Barrett știau că India britanică era o digresiune inevitabilă în orice seară petrecută cu mama lui Edwin și, fiind vechi prieteni, înțelegeau că, odată ce Abigail se răcorea, vorbind despre conducerea britanică a Indiei, conversația putea merge mai departe.

— Știți, deseori mă surprind gândindu-mă la frumusețea Indiei britanice, a spus mama lui Edwin. Culorile erau remarcabile.

— Dar căldura chiar era sufocantă, a adăugat tatăl lui Edwin. E

unul dintre lucrurile cărora nu le-am dus dorul când am venit aici.

— Ah, mie nu mi s-a părut niciodată teribil de sufocantă.

Mama lui Edwin avea o mină absentă, pe care Edwin și frații lui o numeau „expresia de India britanică”. Avea un aer rătăcit care însemna că nu mai era alături de ei; călărea un elefant, se plimba printr-o grădină cu plante tropicale luxuriante, primea sendvișuri cu castraveți de la afurisita ei de ayah sau cine știe ce altceva.

16

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

— Nici băștinașilor, a spus Gilbert pe un ton blând, dar mă

gândesc că nu e pentru toată lumea clima aceea.

Ce l-a împins pe Edwin să deschidă gura atunci? S-a surprins meditând la acest lucru mulți ani mai târziu, în timpul războiului, în oroarea și plictisul fără margini din tranșee. Uneori nu știi că vei arunca o grenadă, până când n-ai tras deja cuiul.

— Dovezile arată că se simt mai sufocați de britanici decât de căldură, a adăugat Edwin.

I-a aruncat o privire tatălui său, dar acesta părea să fi înghețat, cu paharul la jumătatea drumului dintre masă și buze.

— Dragul meu, a intervenit mama lui, ce vrei să spui?

— Nu ne vor acolo, a continuat Edwin.

A privit în jurul mesei, la fețele tăcute cu ochii holbați.

— Din păcate, nu prea încape îndoială în privința asta.

Și-a ascultat cu uimire vocea, răsunând parcă din depărtare.

Gilbert rămăsese cu gura căscată.

— Tinere, a spus tatăl lui, nu le-am adus decât civilizație acestor oameni…

— Cu toate astea nu poți să nu remarci, a adăugat Edwin, că, judecând faptele, par mai degrabă s-o prefere pe a lor. Mă refer la civilizația lor. S-au descurcat destul de bine și fără noi, nu-i așa?

Chiar câteva mii de ani, nu crezi?