i se par amenințători. După mult timp, nisipul alb lasă din nou locul unor faleze stâncoase și unor golfulețe înguste. Din când în când, zărește câte o canoe în depărtare. Dacă una s-ar topi în sălbăticie, precum sarea în apă? Vrea să meargă acasă. Pentru prima oară, Edwin începe să se îngrijoreze din pricina sănătății lui mintale.

Pasagerii de pe vapor: trei bărbați chinezi care merg să muncească

la fabrica de conserve, o tânără foarte rigidă, de origine norvegiană, care călătorește la soțul ei, Thomas și Edwin, căpitanul și doi bărbați canadieni din echipaj, întovărășiți cu toții de butoaie și saci cu provizii. Bărbații chinezi râd și vorbesc în limba lor. Femeia norvegiană stă în cabina ei, mai puțin în timpul meselor, și nu zâmbește niciodată. Căpitanul și membrii echipajului sunt cordiali, dar deloc interesați să stea de vorbă cu Thomas și Edwin, așa că cei doi își petrec mare parte din timp pe punte.

— Ce nu înțeleg prea bine indivizii ăia trândavi din Victoria, spune Thomas, este că toată această țară e numai bună de luat în stăpânire.

Edwin îl privește și vede în viitor: de vreme ce Thomas a fost respins de către comunitatea oamenilor de afaceri din Victoria, o va ponegri tot restul vieții.

23

- MAREA LINIȘTII -

— S-au stabilit confortabil în orașul lor foarte englezesc și, uite cum stă treaba, îi înțeleg atractivitatea, dar aici avem o șansă. În locul ăsta ne putem crea lumea noastră.

O ține una și bună cu imperiul și șansele, în timp ce Edwin privește dincolo de apă. Golfulețele și insulițele sunt spre tribord și chiar dincolo de ele se înalță imensitatea insulei Vancouver, cu pădurile care urcă spre munți ale căror piscuri se pierd în norii ce atârnă până

jos. La babord, unde stau ei, oceanul se întinde neîntrerupt, din câte își dă Edwin seama, până pe coasta Japoniei. Are aceeași senzație grețoasă de vulnerabilitate pe care a avut-o în prerii. Se simte ușurat când vaporul virează, în sfârșit, ușor spre dreapta și începe să

înainteze printr-un golfuleț.

Ajung la Caiette pe înserat. Nu e mare lucru: un chei, o bisericuță

albă, șapte-opt case, un drum improvizat, care duce până la fabrica de conserve și la tabăra tăietorilor de lemne. Edwin stă lângă chei, cu lada de călătorie alături, încurcat. Locul ăsta e dubios, e singurul cuvânt cu care-l poate descrie. E cel mai rudimentar crochiu al civilizației, prins între pădure și mare. Nu e locul lui aici.

— Clădirea aia mai mare de acolo e o pensiune, îi spune căpitanul pe un ton amabil, dacă aveți de gând să rămâneți aici o perioadă, să

vă familiarizați cu locul.

E tulburător să-și dea seama cât de pierdut se simte. Thomas și Edwin urcă împreună dealul către pensiune și-și iau camere la etaj.

De dimineață, Thomas pleacă spre tabăra tăietorilor de lemne, în timp ce Edwin alunecă imediat în aceeași stare de neclintire care l-a cuprins și în Halifax. Nu e chiar apatie. Își face o inventariere atentă

a gândurilor și decide că nu e nefericit. Doar că nu-și mai dorește să

se miște, deocamdată. Dacă acțiunea prilejuiește plăcere, nemișcarea prilejuiește tihnă. Se plimbă toată ziua pe plajă, face schițe, contemplă marea de pe verandă, citește, joacă șah cu alți chiriași.

24

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

După vreo două săptămâni, Thomas se dă bătut și nu mai încearcă

să-l convingă să meargă împreună cu el în tabăra tăietorilor de lemne.

Edwin e uluit de frumusețea locului. Îi place să stea pe plajă și să

privească pur și simplu insulele, micile pâlcuri de copaci care se ițesc din apă. Uneori mai trece câte o canoe, îndreptându-se spre cine știe ce loc, iar bărbații și femeile din bărci uneori îl ignoră, alteori îl privesc lung. Bărcile mai mari vin la intervale regulate, aduc oameni și provizii pentru fabrica de conserve și tabăra tăietorilor de lemne.

Unii dintre ei știu să joace șah, care e una dintre marile plăceri ale lui Edwin. Niciodată n-a fost prea bun la șah, dar îi place sentimentul ordinii pe care i-l dă acest joc.

— Ce cauți aici? îl întreabă ei câteodată.

— Ah, mă gândesc la următoarea mea mișcare, presupun, răspunde el mereu, cu aceste cuvinte sau cu altele asemănătoare.

Are sentimentul că așteaptă ceva. Dar ce?

25

- MAREA LINIȘTII -

6

Într-o dimineață însorită din septembrie, iese la plimbare și întâlnește două femei băștinașe care râd pe plajă. Surori? Prietene bune? Vorbesc într-o limbă alertă, care nu seamănă cu nimic din ce a auzit el vreodată, o limbă presărată cu sunete pe care nu-și imaginează că ar fi capabil să le reproducă, darămite să le transpună

în alfabetul latin. Au părul lung și închis la culoare, iar când una dintre ele întoarce capul, lumina se reflectă dintr-o pereche uriașă de cercei făcuți din scoici. Femeile sunt înfășurate în pături, ca să se ferească de vântul rece.

Amuțesc și-l privesc în timp ce se apropie.

— Bună dimineața, spune el și-și atinge borul pălăriei.

— Bună dimineața, răspunde una dintre ele.

Accentul femeii are o cadență săltăreață frumoasă. Cerceii ei cuprind toate culorile cerului în zori. Însoțitoarea sa, care are fața ciupită de vărsat, îl privește pur și simplu, fără să spună nimic.

Această interacțiune nu este o experiență diferită de cele avute de Edwin în Canada până acum – la drept vorbind, reflectează el, ar avea șocul vieții lui dacă, după o jumătate de an în Lumea Nouă, s-ar trezi pe nepusă masă că este capabil să-i farmece pe localnici –, dar dezinteresul categoric din privirea femeilor este descurajant. Acesta este un moment, își dă el seama, în care și-ar putea expune viziunea asupra colonizării în fața oamenilor aflați în tabăra cealaltă, cum s-ar spune, dar nu-i trece prin cap nimic din ce ar putea adăuga și care să

nu pară absurd în aceste împrejurări – dacă le spune că el consideră

colonizarea respingătoare, cu siguranță că următoarea întrebare logică va fi: Atunci ce cauți aici? –, așa că nu mai zice nimic, apoi ele sunt deja în spatele lui și a ratat ocazia.

Edwin merge mai departe și apoi, după o oarecare distanță, simțindu-le încă privirile împungându-i spinarea și dorind să le lase impresia că are o treabă importantă de care trebuie să se ocupe, se 26

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

întoarce către șirul de copaci. Nu merge niciodată în pădure, pentru că se teme de urși și de pume, dar acum aceasta are un farmec straniu.

Se va afunda vreo sută de pași, decide el, nu mai mult. L-ar putea liniști să numere cei o sută de pași – dintotdeauna l-a liniștit număratul – și dacă merge drept cei o sută de pași, atunci cu siguranță nu se poate rătăci. Dacă se rătăcește, asta înseamnă moarte, înțelege limpede acest lucru. Nu, tot locul ăsta e moarte. Nu, e nedrept – locul ăsta nu e moarte, ci indiferență. Locului ăstuia îi e complet indiferent dacă el trăiește sau moare; nu-i pasă de numele lui de familie sau la ce școală a studiat; nici măcar nu l-a observat.

Edwin simte cum începe s-o ia razna.

27

- MAREA LINIȘTII -

7

Porțile pădurii. Aceste cuvinte îi vin imediat în minte, dar Edwin nu știe sigur de unde le-a împrumutat. Pare ceva desprins dintr-o carte pe care a citit-o când era copil. Copacii de aici sunt bătrâni și uriași. E ca și cum ar păși într-o catedrală, atât că lăstărișul este așa de des, încât trebuie să se zbată să-și croiască drum. Se oprește după