un pahar.
— În cinstea exilului, spune el și bea.
Se aud murmure dezaprobatoare.
— N-aș numi asta exil, spune cineva.
— Pentru clădirea unui nou viitor, domnilor, într-o țară nouă și îndepărtată, spune Thomas, diplomat ca întotdeauna.
Mai târziu, Thomas se retrage ca din întâmplare lângă fereastră.
— Știi, spune el, e posibil să-mi fi ajuns la ureche ceva despre un dineu, dar nu știu dacă am crezut până acum.
— Din păcate, cei din familia Barrett sunt niște bârfitori incorigibili.
— Cred că m-am cam săturat de locul ăsta, spune Thomas. Îmi imaginam că voi reuși aici, dar, dacă tot pleci din Anglia, măcar să te asiguri că ai plecat.
Se întoarce cu fața spre Edwin.
— M-am gândit să merg în nord.
— Cât de departe în nord?
Pe Edwin îl frământă o viziune îngrijorătoare, cu igluuri din tundra înghețată.
— Nu foarte departe. Doar puțin mai sus de insula Vancouver.
— Ai vreo perspectivă acolo?
— Mai precis, compania de prelucrare a lemnului, deținută de unchiul prietenului meu, spune Thomas. Dar, în linii mari, sălbăticia.
Nu de asta suntem aici? Să ne punem amprenta asupra sălbăticiei?
22
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
Dar dacă, în schimb, vrei să te pierzi în sălbăticie? Un gând straniu, o săptămână mai târziu, pe un vapor cu direcția nord, care înainta împrăștiind aburi peste coasta accidentată de pe latura vestică a insulei Vancouver. Un peisaj cu plaje acoperite de stânci ascuțite și păduri, cu munții profilându-se în fundal. Apoi, dintr-odată, stâncile sparte lasă locul unei plaje cu nisip alb, cea mai lungă pe care a văzut-o Edwin vreodată. Vede sate pe mal, fum înălțându-se, coloanele acelea de lemn, cu aripi și fețe pictate – stâlpi totemici, își amintește el acum –, ridicate din loc în loc. Nu le înțelege însemnătatea, așa că
i se par amenințători. După mult timp, nisipul alb lasă din nou locul unor faleze stâncoase și unor golfulețe înguste. Din când în când, zărește câte o canoe în depărtare. Dacă una s-ar topi în sălbăticie, precum sarea în apă? Vrea să meargă acasă. Pentru prima oară, Edwin începe să se îngrijoreze din pricina sănătății lui mintale.
Pasagerii de pe vapor: trei bărbați chinezi care merg să muncească
la fabrica de conserve, o tânără foarte rigidă, de origine norvegiană, care călătorește la soțul ei, Thomas și Edwin, căpitanul și doi bărbați canadieni din echipaj, întovărășiți cu toții de butoaie și saci cu provizii. Bărbații chinezi râd și vorbesc în limba lor. Femeia norvegiană stă în cabina ei, mai puțin în timpul meselor, și nu zâmbește niciodată. Căpitanul și membrii echipajului sunt cordiali, dar deloc interesați să stea de vorbă cu Thomas și Edwin, așa că cei doi își petrec mare parte din timp pe punte.
— Ce nu înțeleg prea bine indivizii ăia trândavi din Victoria, spune Thomas, este că toată această țară e numai bună de luat în stăpânire.
Edwin îl privește și vede în viitor: de vreme ce Thomas a fost respins de către comunitatea oamenilor de afaceri din Victoria, o va ponegri tot restul vieții.
23
- MAREA LINIȘTII -
— S-au stabilit confortabil în orașul lor foarte englezesc și, uite cum stă treaba, îi înțeleg atractivitatea, dar aici avem o șansă. În locul ăsta ne putem crea lumea noastră.
O ține una și bună cu imperiul și șansele, în timp ce Edwin privește dincolo de apă. Golfulețele și insulițele sunt spre tribord și chiar dincolo de ele se înalță imensitatea insulei Vancouver, cu pădurile care urcă spre munți ale căror piscuri se pierd în norii ce atârnă până
jos. La babord, unde stau ei, oceanul se întinde neîntrerupt, din câte își dă Edwin seama, până pe coasta Japoniei. Are aceeași senzație grețoasă de vulnerabilitate pe care a avut-o în prerii. Se simte ușurat când vaporul virează, în sfârșit, ușor spre dreapta și începe să
înainteze printr-un golfuleț.
Ajung la Caiette pe înserat. Nu e mare lucru: un chei, o bisericuță
albă, șapte-opt case, un drum improvizat, care duce până la fabrica de conserve și la tabăra tăietorilor de lemne. Edwin stă lângă chei, cu lada de călătorie alături, încurcat. Locul ăsta e dubios, e singurul cuvânt cu care-l poate descrie. E cel mai rudimentar crochiu al civilizației, prins între pădure și mare. Nu e locul lui aici.
— Clădirea aia mai mare de acolo e o pensiune, îi spune căpitanul pe un ton amabil, dacă aveți de gând să rămâneți aici o perioadă, să
vă familiarizați cu locul.
E tulburător să-și dea seama cât de pierdut se simte. Thomas și Edwin urcă împreună dealul către pensiune și-și iau camere la etaj.
De dimineață, Thomas pleacă spre tabăra tăietorilor de lemne, în timp ce Edwin alunecă imediat în aceeași stare de neclintire care l-a cuprins și în Halifax. Nu e chiar apatie. Își face o inventariere atentă
a gândurilor și decide că nu e nefericit. Doar că nu-și mai dorește să
se miște, deocamdată. Dacă acțiunea prilejuiește plăcere, nemișcarea prilejuiește tihnă. Se plimbă toată ziua pe plajă, face schițe, contemplă marea de pe verandă, citește, joacă șah cu alți chiriași.
24
