câțiva pași. Vede un arțar chiar în față, destul de mare încât să-și fi creat un luminiș al său, și acesta pare o destinație plăcută – va merge până la copac, decide el, va ieși din lăstăriș și va zăbovi acolo o clipă, după care se va întoarce imediat pe plajă și nu va mai intra niciodată

în pădure. Este o aventură, își spune, dar nu pare deloc așa. Tot ce simte sunt plesniturile peste față ale crengilor de afin american.

Se căznește să-și croiască drum prin vegetație, până la arțar. E

liniște și brusc are certitudinea că-l urmărește cineva. Se întoarce și chiar acolo – nelalocul lui, ca o stafie – stă un preot, la cel mult zece metri. E mai în vârstă decât Edwin, are poate puțin peste treizeci de ani și părul scurt și negru.

— Bună dimineața, spune Edwin.

— Bună dimineața, răspunde preotul, și iartă-mă, n-am vrut să te sperii. Îmi place să mă plimb pe aici din când în când.

Ceva din accentul lui îi scapă lui Edwin – nu e chiar britanic, dar nici nu seamănă cu vreun altul. Se întreabă dacă bărbatul e din Newfoundland, la fel ca proprietăreasa lui din Halifax.

— Pare cu adevărat o destinație liniștită, spune Edwin.

— Așa e. Nu te mai deranjez, te las să-ți continui plimbarea, eu tocmai mă întorceam la biserică. Poate treci pe acolo mai târziu.

— Biserica din Caiette? Dar nu sunteți dumneavoastră preotul, observă Edwin.

— Sunt Roberts. Îi țin locul părintelui Pike.

— Edwin St. Andrew. Mă bucur să vă cunosc.

— Asemenea. O zi bună!

28

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Nici preotul nu pare să se descurce mai bine decât Edwin prin lăstăriș. Se smucește printre crengi și, după câteva minute, Edwin e singur din nou privind în sus, printre ramuri. Face un pas înainte…

29

- MAREA LINIȘTII -

8

…într-o străfulgerare de întuneric, precum orbirea bruscă sau o eclipsă. Are senzația că se află într-un interior amplu, ceva precum o gară sau o catedrală, și se aud notele unei muzici de vioară, sunt și alți oameni în jurul lui și apoi un sunet de neînțeles…

30

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

9

Când își revine, este pe plajă, îngenuncheat pe pietrele tari, și vomită. Are o amintire vagă despre cum și-a croit drum afară din pădure, cuprins de o panică orbitoare, un coșmar de umbre și verde încețoșat, cu crengi care-l plesneau peste față. Se ridică tremurând și merge până la malul apei. Intră până la genunchi – șocul apei reci e minunat, e lucrul care-i va reda sănătatea psihică –, apoi se apleacă

să se spele de vomă pe față și pe cămașă, dar un val îl răstoarnă, așa că, până să se ridice la loc se îneacă cu apă de mare, ud până la piele.

Acum e singur pe plajă, dar vede mișcare printre clădirile din Caiette, puțin mai departe. Preotul dispare în biserica albă de pe deal.

31

- MAREA LINIȘTII -

10

Când ajunge la biserică, ușa e întredeschisă și încăperea e goală.

Ușa din spatele altarului este și ea deschisă, iar dincolo de ea vede câteva pietre de mormânt, în liniștea înverzită a micului cimitir. Se strecoară pe ultimul rând de strane, închide ochii și-și sprijină capul în mâini. Clădirea este atât de nouă, încât biserica păstrează încă

parfumul lemnului proaspăt tăiat.

— Ai căzut în ocean?

Vocea e blândă, accentul, încă indescifrabil. Noul preot – Roberts, își amintește el – stă la capătul stranei lui.

— Am îngenuncheat în apă. Să mă spăl pe față de vomă.

— Nu te simți bine?

— Nu, am…

Acum pare o prostie și puțin ireal.

— Mi s-a părut că văd ceva în pădure. După ce v-am văzut pe dumneavoastră. Am auzit ceva. Nu știu. Părea… supranatural.

Detaliile îi scapă deja. A intrat în pădure și apoi, ce s-a întâmplat apoi? Își amintește întunericul; notele muzicale; un sunet pe care nu l-a putut identifica; și toate s-au sfârșit cât ai clipi. Chiar s-a întâmplat?

— Pot să stau cu tine?

— Sigur.

Preotul se așază lângă el.

— Te-ar ajuta dacă ți-ai deschide inima?

— Nu sunt catolic.

— Eu sunt aici să ajut pe oricine trece pragul bisericii.

Dar detaliile se șterg deja. În momentul acela, stranietatea pe care o întâlnise Edwin în pădure fusese pe deplin descumpănitoare, dar acum se trezește că gândul îi zboară spre o dimineață deosebit de proastă de la școală. Avea nouă, poate zece ani, și și-a dat seama că

nu reușește să citească literele și cuvintele din fața lui, deoarece se 32

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

răsuceau până deveneau de neînțeles, iar prin fața ochilor i se perindau doar niște puncte. S-a ridicat din bancă, intenționând să