— Puțin mai mult. Niall primește doar atât cât să se poată

întrețină. În cazul tău vor fi și niște condiții.

— Spune.

— Nu trebuie să te întorci în Anglia un timp, a explicat Gilbert.

— Exil, a remarcat Edwin.

— Ah, nu fi așa melodramatic. Oricum urma să pleci în Canada, după cum ai spus-o chiar tu.

— Dar ce înseamnă „un timp”?

Edwin s-a răsucit cu spatele spre fereastră, fixându-și fratele cu privirea.

— Eu mă gândisem că merg în Canada pentru o vreme, îmi fac o oarecare situație și apoi mă întorc în vizită, la intervale regulate. Ce-a spus tata, mai exact?

— Din păcate, cuvintele care mi-au rămas în minte sunt: „Spune-i că nu vreau să-l mai prind prin Anglia”.

— Ei bine, sunt destul de… lipsite de echivoc.

— Știi cum e tata. Și, desigur, mama e de acord cu el.

Gilbert s-a ridicat și s-a oprit o clipă lângă ușă.

— Dă-le timp, Eddie. M-ar mira ca exilul tău să fie permanent. Mă

ocup eu de ei.

20

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

5

Problema orașului Victoria, după părerea lui Edwin, este că

seamănă prea mult cu Anglia, fără să fie, de fapt, Anglia. Este o simulare de peste mări și țări a Angliei, o acuarelă așezată

neconvingător peste acest peisaj. În a doua noapte de la sosirea lui Edwin în oraș, Thomas îl duce la Union Club. E plăcut la început, o doză de „acasă”, cu ceasuri agreabile, care se scurg în compania câtorva amici din țara natală și a unui whisky single malt cu adevărat excepțional. Unii dintre bărbații mai în vârstă sunt în Victoria de câteva decenii, iar Thomas le caută tovărășia. Stă aproape de ei, le cere opinia, îi ascultă cu seriozitate, îi măgulește. E un spectacol stânjenitor. E evident că Thomas speră să lase impresia unui om echilibrat, cu care ai vrea să intri în afaceri, dar lui Edwin îi este limpede că bărbații mai în vârstă sunt doar politicoși. Nu-i interesează străinii, nici măcar străinii din țara potrivită, cu strămoșii potriviți, cu accentul potrivit, care au studiat la școlile potrivite. Este o societate închisă care îl primește pe Thomas doar la periferie. Oare cât timp va trebui să stea Thomas aici, dând târcoale acestui club, înainte să fie acceptat? Cinci ani? Zece? Un mileniu?

Edwin îi întoarce spatele lui Thomas și se duce la fereastră. Se află

la etajul al treilea al clădirii, cu vedere spre port, în timp ce ultimele rămășițe de lumină dispar de pe cer. Se simte fără astâmpăr și deloc în largul său. În spatele lui, bărbații povestesc despre victorii sportive și călătorii lipsite de evenimente cu vaporul cu aburi în orașul Quebec, în Halifax și New York.

— Vă vine să credeți, spune unul dintre cei aflați în spatele lui, sosit din Europa în portul din New York, că biata mea mamă avea impresia că New Yorkul face încă parte din Commonwealth?

Timpul trece; noaptea se așterne peste port; Edwin se întoarce la bărbații din încăpere.

21

- MAREA LINIȘTII -

— Însă tristul adevăr, spune unul dintre ei în timp ce se discută

aprins despre cât de important este să fii genul aventurier, e că nu avem cu adevărat un viitor în Anglia, nu-i așa?

Se lasă o tăcere apăsătoare. Acești bărbați, până la ultimul, sunt cu toții al doilea născut. Niciunul nu este pregătit pentru o viață de muncă și nu va moșteni nimic. Spre marea lui surpriză, Edwin ridică

un pahar.

— În cinstea exilului, spune el și bea.

Se aud murmure dezaprobatoare.

— N-aș numi asta exil, spune cineva.

— Pentru clădirea unui nou viitor, domnilor, într-o țară nouă și îndepărtată, spune Thomas, diplomat ca întotdeauna.

Mai târziu, Thomas se retrage ca din întâmplare lângă fereastră.

— Știi, spune el, e posibil să-mi fi ajuns la ureche ceva despre un dineu, dar nu știu dacă am crezut până acum.

— Din păcate, cei din familia Barrett sunt niște bârfitori incorigibili.

— Cred că m-am cam săturat de locul ăsta, spune Thomas. Îmi imaginam că voi reuși aici, dar, dacă tot pleci din Anglia, măcar să te asiguri că ai plecat.

Se întoarce cu fața spre Edwin.

— M-am gândit să merg în nord.

— Cât de departe în nord?

Pe Edwin îl frământă o viziune îngrijorătoare, cu igluuri din tundra înghețată.

— Nu foarte departe. Doar puțin mai sus de insula Vancouver.

— Ai vreo perspectivă acolo?

— Mai precis, compania de prelucrare a lemnului, deținută de unchiul prietenului meu, spune Thomas. Dar, în linii mari, sălbăticia.

Nu de asta suntem aici? Să ne punem amprenta asupra sălbăticiei?

22

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

Dar dacă, în schimb, vrei să te pierzi în sălbăticie? Un gând straniu, o săptămână mai târziu, pe un vapor cu direcția nord, care înainta împrăștiind aburi peste coasta accidentată de pe latura vestică a insulei Vancouver. Un peisaj cu plaje acoperite de stânci ascuțite și păduri, cu munții profilându-se în fundal. Apoi, dintr-odată, stâncile sparte lasă locul unei plaje cu nisip alb, cea mai lungă pe care a văzut-o Edwin vreodată. Vede sate pe mal, fum înălțându-se, coloanele acelea de lemn, cu aripi și fețe pictate – stâlpi totemici, își amintește el acum –, ridicate din loc în loc. Nu le înțelege însemnătatea, așa că