Ea încă vorbea despre mătușa ei și nu observase că Mirella era cu gândul în altă parte.
— Norocul tău că eu nu lucrez.
— Norocul meu, a repetat Mirella și i-a sărutat mâna Louisei. Ce poveste incredibilă!
— Pe mine mă uluiește partea cu locuitul vizavi, a spus Louisa.
Alegerea locului a fost o neobrăzare.
— Eu nu mă hotărăsc dacă asta dovedește lene sau eficiență.
Mirella se prefăcea că e în continuare acolo, în restaurant, cu Louisa, mâncând tăieței, dar era departe. Vincent jurase că nu știa de infracțiunile soțului ei, prin mesaje vocale șterse și printr-o declarație.
— Mirella.
Mâna Louisei s-a așezat delicat pe încheietura Mirellei.
— Revino.
Mirella a oftat și și-a pus bețișoarele pe masă.
— Ți-am povestit vreodată despre prietena mea Vincent?
— Soția tipului cu schema Ponzi?
— Da. Când mi-ai povestit despre mătușa ta, m-am dus cu gândul la ea. Ți-am zis că am văzut-o o dată, după ce a murit Faisal?
Louisa a făcut ochii mari.
— Nu.
— Era la puțin peste un an de la moartea lui, prin urmare în martie sau aprilie 2010. Am intrat într-un bar cu niște prieteni și Vincent era barmaniță acolo.
— Doamne! Și ce i-ai spus?
— Nimic, a răspuns Mirella.
Nu o recunoscuse la început. În vremurile de belșug, Vincent își purta părul lung și ondulat, ca toate celelalte neveste-trofeu, dar în bar avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari și nu era machiată. În 40
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
acel moment, deghizarea i se păruse Mirellei o răzbunare – sigur că
încerci să te ascunzi, monstrule –, dar acum intrase în scenă o anumită
ambiguitate: o explicație alternativă plauzibilă pentru părul scurt/
ochelarii/ lipsa machiajului era aceea că unul sau altul dintre investitorii păcăliți de soțul ei putea intra acolo în orice clipă.
Manhattanul nu ducea lipsă de investitori păcăliți în vremurile alea.
— M-am prefăcut că n-o cunosc, i-a spus ea acum Louisei. Drept răzbunare, presupun. N-am fost prea mândră de mine. Ea a susținut mereu că nu știa ce face Jonathan, dar eu m-am gândit: Sigur că știai.
Cum ar fi fost posibil să nu știi? Știai și l-ai lăsat pe Faisal să piardă totul,iar acum e mort. Numai la asta mă puteam gândi în vremurile alea.
Louisa a dat din cap.
— Normal că știa, a spus ea.
— Dar dacă nu știa?
— Ți se pare plauzibil? a întrebat Louisa.
— Nu mi se părea, la vremea aia. Dar îmi povestești despre biata ta mătușă Jacquie și, ei bine, dacă poți ascunde un copil de cinci ani înseamnă că poți să ascunzi și o schemă Ponzi.
Louisa și-a întins brațele peste masă și a luat-o pe Mirella de mâini.
— Ar trebui să discuți cu ea.
— Habar n-am cum s-o găsesc.
— Trăim în 2019, a spus Louisa. Nimeni nu e invizibil.
Dar Vincent era. La vremea aceea, Mirella lucra ca recepționeră la un magazin exclusivist de gresie, undeva în apropiere de Union Square. Era genul de loc care nu avea nevoie de mulți clienți, pentru că, atunci când oamenii cheltuiau bani acolo, tocau zeci de mii de dolari. În dimineața de după cina cu Louisa, omorându-și timpul vreme de o oră, în liniște, în spatele biroului mare cât o mașină, Mirella a căutat-o pe Vincent. Întâi a încercat cu numele de familie al soțului ei. Când a căutat „Vincent Alkaitis”, a găsit numai imagini vechi de la evenimente mondene, unele în care apărea și Mirella –
petreceri, gale etc. –, și, de asemenea, pagini cu Vincent la ședința 41
- MAREA LINIȘTII -
