Știu bine ce s-a întâmplat.

— Doamne! a exclamat Paul. Și a…?

— Stai puțin, a intervenit tipul cu pălărie, vorbim despre Jonathan Alkaitis?

— Da, a răspuns Paul. Știi povestea?

— Infracțiunea aia a fost de domeniul fantasticului, a spus posesorul pălăriei. Care a fost amploarea fraudei, douăzeci de miliarde de dolari? Treizeci? Îmi amintesc unde eram când au anunțat la știri. Au urmat apeluri de la mama, se pare că economiile tatei pentru pensionare erau…

— Îmi spuneai despre vapor, i-a retezat-o Mirella.

Paul a clipit.

— Exact. Da.

— Ai o mică problemă, întrerupi întruna, i s-a adresat Mirellei posesorul pălăriei. Fără supărare.

— Nu vorbea nimeni cu tine, a răspuns Mirella. I-am pus o întrebare lui Paul.

— Da, eu și Vincent n-am păstrat legătura câțiva ani, a explicat Paul, dar, după ce Alkaitis a părăsit-o și a fugit din țară, presupun că

Vincent a făcut cursuri, a obținut vreo diplomă și a plecat pe mare, ca bucătăreasă pe un cargobot.

— Ah! a făcut Mirella. Incredibil!

— Pare o viață interesantă, nu-i așa?

47

- MAREA LINIȘTII -

— Și ce i s-a întâmplat?

— Nu știe nimeni, de fapt, a spus Paul. A dispărut pur și simplu de pe vapor. Se pare că a fost un accident. Cadavrul n-a fost găsit.

Mirella nu și-a dat seama că va plânge, până să simtă lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji. Toți bărbații de la masă păreau teribil de stânjeniți. Numai Gaspery s-a gândit să-i dea un șervețel.

— S-a înecat, a spus ea.

— Da. Adică, așa se pare. Erau la sute de kilometri de uscat. A dispărut pe vreme rea.

— Cel mai tare se temea de înec.

Mirella și-a tamponat fața cu șervețelul. În liniștea care se lăsase, micile zgomote ale restaurantului se amplificau în jurul lor: ciorovăiala discretă, în franceză, a unui cuplu așezat la o masă din apropiere, zăngănitul veselei de la bucătărie, zgomotul ușii de la toaletă, închizându-se.

— În fine, a continuat Mirella, mulțumesc că mi-ai spus. Și mulțumesc pentru băutură.

Nu știa cine avea să plătească pentru băutură, dar era clar că nu ea. S-a ridicat și a ieșit din restaurant, fără să privească înapoi.

Afară, s-a simțit dezorientată. Știa că ar trebui să ia un Uber și să

meargă acasă, să meargă direct acasă, să doarmă și să nu facă nicio prostie, cum ar fi să se plimbe după lăsarea întunericului printr-un cartier necunoscut, dar Vincent murise. Va găsi un loc în care să se așeze preț de câteva minute, a decis Mirella, doar ca să se adune.

Cartierul i se părea destul de inofensiv, nu era nici chiar atât de târziu, unde mai pui că nu se temea de nimic, așa că a traversat strada și a intrat în parc.

În parc era liniște, dar nu pustiu, în niciun caz pustiu. Oameni care se mișcau între băltoace de lumină, cupluri care se țineau pe după

umeri și mici grupuri de prieteni, o femeie care îngâna o melodie. A simțit o amenințare plutind în aer, dar nu ea era ținta. Cum fusese 48

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

posibil ca Vincent să moară? Era imposibil, totul era imposibil. S-a așezat pe o bancă și și-a pus căștile, să se poată preface că nu aude, în cazul în care cineva ar fi vrut să intre în vorbă cu ea, și a încercat să se facă invizibilă cu puterea minții. Avea să stea aici un timp, să

stea și să se gândească la Vincent, sau avea să stea aici până va găsi o cale să nu se mai gândească la Vincent, apoi va merge acasă și se va culca. Dar gândul i-a zburat la Jonathan, fostul soț al lui Vincent, care își trăia viața într-un hotel de lux din Dubai. Gândul că el era acolo, indiferent unde s-ar fi aflat, că cerea să-i fie adusă mâncarea în cameră, să i se schimbe cearșafurile și că înota în piscina hotelului –

în timp ce Vincent era moartă – era o grozăvie.

Un bărbat s-a oprit în fața ei, după care s-a așezat pe bancă. Mirella s-a întors și l-a văzut pe Gaspery, așa că și-a scos căștile.

— Iartă-mă, a spus el, te-am văzut intrând în parc și… chiar dacă

nu e un cartier rău famat…

Nu și-a terminat gândul, pentru că nu era nevoie. Pentru o femeie singură în parc după lăsarea întunericului, orice cartier e rău famat.

— Cine ești? a întrebat Mirella.

— Sunt un fel de investigator, a spus Gaspery. O să mă crezi nebun, dacă intru în detalii.

Avea un aer familiar, i se părea ei acum, profilul lui avea ceva care îi trezea amintiri vagi, dar nu putea spune cu exactitate ce anume.

— Ce investighezi?

— Uite, voi fi cinstit cu tine, nu mă interesează domnul Smith, nici arta lui, a recunoscut Gaspery.

— Stai la rând.

— Dar mă interesează, ei bine, un anumit tip de anomalie, precum momentul acela din înregistrare, în care se înnegrește imaginea. Am așteptat lângă intrarea artiștilor, special ca să-l întreb despre asta.

— Da, chiar e un moment ciudat.

— Pot să te întreb dacă prietena ta a vorbit vreodată despre momentul acela? Dat fiind că era înregistrarea ei, în fond.

49

- MAREA LINIȘTII -

— Nu, a spus Mirella, din câte țin eu minte.