El a oftat.
64
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
— Mi-au încredințat un nou proiect.
Dion era arhitect.
— Noua universitate?
— Da, cam așa ceva. Un centru pentru studiul fizicii, dar, în același timp… Am semnat un acord de confidențialitate beton, așa că nu spune nimănui.
— Sigur. N-am să suflu o vorbă. Dar ce e așa secret la arhitectura unei universități?
— Nu e tocmai… Nu sunt convins că e tocmai o universitate.
Dion părea tulburat.
— E ceva foarte ciudat în planuri.
— Ciudat în ce fel?
— Păi, în primul rând, e un tunel subteran care face legătura între clădire și sediul Siguranței, a spus el.
— De ce ar avea nevoie o universitate de un tunel până la poliție?
— N-am idee. Iar în spate e clădirea guvernului, a continuat Dion, lucru care la început nu mi-a atras atenția. E un teren în centru, la mare căutare, așa că, înțelegi, de ce nu s-ar construi universitatea lângă clădirea guvernului? Dar cele două corpuri nu sunt separate.
Există atât de multe pasaje între ele, încât formează practic aceeași clădire.
— Ai dreptate, a spus Olive, pare ciudat.
— În fine, presupun că e un proiect important pentru portofoliul meu.
Olive a înțeles din tonul lui că vrea să schimbe subiectul.
— Ce face Sylvie?
— Bine.
Dion a deviat imediat conversația către subiecte banale, precum cumpărăturile online și mesele de prânz de la școala lui Sylvie, lucru din care ea a înțeles că probabil copilei nu-i mergea chiar atât de bine, de fapt, în absența ei, și i-a fost recunoscătoare pentru bunătatea de care a dat dovadă, evitând să-i spună acest lucru.
65
- MAREA LINIȘTII -
De dimineață, a mers într-un oraș din nordul îndepărtat pentru mai multe interviuri, apoi a ținut o prelegere în cursul serii, urmată
de o coadă lungă pentru autografe și o cină târzie, după care a avut parte de trei ore de somn și un drum la aeroport, la ora 03:45.
— Cu ce te ocupi, Olive? a întrebat șoferița.
— Sunt scriitoare, a răspuns ea.
A închis ochii, și-a sprijinit capul de geam, dar șoferița a rupt din nou tăcerea:
— Ce scrii?
— Cărți.
— Dă-mi mai multe detalii.
— Ei bine, a spus Olive, călătoresc pentru a-mi promova un roman intitulat Marienbad. Subiectul este pandemia.
— E cel mai recent?
— Nu, am mai scris două de atunci. Dar Marienbad va fi ecranizat, așa că fac un turneu pentru promovarea noii ediții.
— Foarte interesant, a spus șoferița și a început să vorbească
despre o carte pe care voia s-o scrie ea.
Părea să fie o epopee SF/fantasy, plasată în lumea modernă, dar cu vrăjitori, demoni și șobolani vorbitori. Șobolanii erau buni. Îi ajutau pe vrăjitori. Alesese șobolanii pentru că în toate cărțile pe care le citise și în care apăreau animale vorbitoare care ajutau, acestea din urmă
erau prea mari. Cai, dragoni și te miri ce altceva. Dar cum te miști discret prin lume cu un dragon sau un cal? Nu e credibil, încearcă să
mergi o dată cu calul într-un bar. Nu, îți trebuie, a continuat ea, un animal însoțitor care să încapă într-un buzunar, de exemplu, un șobolan.
— Da, presupun că șobolanii sunt mai ușor de transportat, i-a dat Olive dreptate.
Încerca să țină ochii deschiși, dar îi era foarte greu. Camionul uriaș
din fața lor depășea tot timpul linia din centru. Un om la volan sau o 66
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
greșeală de soft? Neliniștitor, în oricare dintre situații. Șoferița vorbea despre posibilitățile multiversului: șobolanii nu pot să vorbească aici, a subliniat ea, dar din asta deducem logic că nu pot să vorbească
nicăieri? Părea să aștepte un răspuns.
— Nu știu prea multe despre anatomia șobolanilor, a spus Olive, de exemplu, dacă laringele sau coardele vocale sau ce-or fi pot susține aparatul vorbirii umane, dar va trebui să mă gândesc, poate că în alte universuri șobolanii au altă anatomie…
(Este posibil să fi bolborosit până atunci sau poate să nu fi vorbit deloc. Îi era așa de greu să rămână trează.) Spatele camionului era frumos, din oțel, cu o textură cu romburi, scânteind și lucind în lumina farurilor.
— Adică, din câte știm noi, spunea șoferița, există un univers în care cartea ta este adevărată, nu ficțiune!
— Eu sper că nu, a spus Olive.
