- EMILY ST. JOHN MANDEL -
bine, dar nu și de data asta. Când s-au afundat în umbră, zgomotul s-a auzit din nou, acum imposibil de puternic. S-au oprit.
Doi bărbați erau întinși pe pământ, la câțiva metri în fața lor. Unul stătea complet nemișcat; celălalt era cuprins de convulsii. În lumina slabă, de la distanța aceea, nu vedea exact ce li se întâmplase. Un al treilea bărbat stătea prăvălit, sprijinit de un zid, iar în mână îi atârna o armă. Un al patrulea fugea – se auzea doar ecoul pașilor lui –, dar Mirella l-a observat preț de o clipă, în timp ce escalada un parapet de la capătul îndepărtat al pasajului și se făcea nevăzut.
Mult timp, cu toții – Mirella, Susanna, bărbatul cu arma, cei doi bărbați morți sau pe moarte, întinși pe pământ – au rămas înghețați, ca într-un peisaj de iarnă. Pentru câtă vreme? Părea o eternitate.
Câteva ore, zile. Bărbatul cu arma părea adormit, sedat; capul i-a căzut înainte o dată sau de două ori. Apoi s-au ivit girofarurile poliției, albastre și roșii, revărsându-se peste el, iar asta a părut să-l trezească. S-a uitat atent la arma din mâna lui, de parcă n-ar fi știut cum a ajuns acolo, apoi a întors capul și le-a privit direct pe fete.
— Mirella, a spus el.
Apoi s-au iscat țipete și confuzie, un roi de uniforme închise la culoare – Aruncă arma! Aruncă arma! – și, chiar dacă evenimentul avusese loc cu adevărat, chiar dacă ea și Susanna discutaseră cu poliția și apăruse până și un articol în ziare a doua zi („Doi morți sub pasajul superior: suspectul se află în arestul poliției”), a fost simplu să se convingă, în anii care au urmat, că-și imaginase această parte finală, că el nu-i spusese cu adevărat pe nume. De unde i-ar fi putut ști numele? Susanna nu-și amintea să fi auzit ceva.
Dar, după atâția ani, așezată pe bancheta din spate a unui taxi care se îndrepta spre Manhattan, la adăpostul unei alte vieți, Mirella se confrunta cu o certitudine de care nu putea scăpa: bărbatul din tunel era Gaspery Roberts.
A închis ochii, încercând să se liniștească, dar telefonul i-a vibrat în mână. Un mesaj de la iubita ei: Vii la petrecerea lui Jess?
53
- MAREA LINIȘTII -
I-a luat o clipă să-și amintească. Apoi i-a răspuns – Sunt pe drum –
și a făcut un gest din mână, încercând să prindă privirea taximetristului în oglinda retrovizoare.
— Scuzați-mă.
— Da, doamnă, a spus el pe un ton oarecum suspicios, pentru că
femeia tocmai plânsese.
— Pot să vă dau o altă destinație? Trebuie să ajung în Soho.
54
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
3
A trebuit să străbată toată mulțimea adunată la petrecere ca s-o găsească pe Louisa, care fuma o țigară pe o terasă – în realitate, doar un petic de acoperiș dat cu bitum. A sărutat-o și apoi s-a așezat stânjenită lângă ea, pe o bancă îngustă de piatră.
— Ce faci? a întrebat-o Louisa.
Locuiau separat, dar petreceau mult timp împreună.
— Binișor, a răspuns Mirella, pentru că nu voia să discute despre asta.
Era tulburător de simplu s-o mintă pe Louisa. Știa că e nedrept să
compari oamenii, toată lumea știe asta, dar una dintre problemele pe care le avea în momentul acela era că Louisa i se părea infinit mai puțin interesantă decât Vincent. Louisa avea o anume neprihănire, lăsa impresia că a fost protejată de muchiile tăioase ale vieții, lucru care era mai puțin atrăgător acum decât înainte.
— Sunt un pic obosită, a spus Mirella. N-am dormit prea bine.
— De ce?
— Nu știu, a fost o noapte din alea proaste.
O altă problemă a serii: aceasta era petrecerea lui Jess, iar Jess era prietena Mirellei, nu a Louisei. În cealaltă viață a Mirellei, viața ei din urmă cu mult timp, în care totul era altfel, fusese pe terasa asta cu Faisal. Acum, la fel ca atunci, spațiul era decorat cu ghirlande de lumină și palmieri în ghivece, dar tot părea fundul unei gropi. Acesta era dezavantajul faptului că păstrase câțiva prieteni din viața ei cu Faisal – erau locuri periculoase ici-colo, locuri în care o puteau înghiți amintiri din altă viață, iar terasa asta era unul dintre ele. Într-o altă
noapte, la altă petrecere – în urmă cu paisprezece ani? treisprezece?
–, ea și Vincent stătuseră aici, puțin cherchelite, și priviseră micul petic de cer întunecat, deoarece Vincent jura că vede Steaua Nordului.
55
- MAREA LINIȘTII -
— E acolo, spusese Vincent. Uite, urmărește-mi degetul. Nu e chiar așa de luminoasă.
— Ăla e un satelit, a spus Mirella.
— Ce e un satelit? a întrebat Faisal, în timp ce ieșea pe balcon.
Sosiseră separat și era prima oară când îl vedea în ziua aceea. L-a sărutat, iar Mirellei nu i-a scăpat felul în care i-a privit Vincent, înainte să se uite din nou la cer. Printre diferențele dintre Mirella și Vincent se număra faptul că Mirella chiar își iubea soțul.
— Acolo, a spus Mirella și a arătat cu degetul. Se deplasează, nu-i așa?
Faisal a mijit ochii.
