În ceasurile acelea, Zoey stătea lângă pat cu ochii închiși și asculta cuvintele mamei noastre de parcă ar fi ascultat muzică.

— Poți să-mi explici și mie?

Era ca și cum aș fi pândit la fereastra unui club secret, cu nasul lipit de geam.

— Ipoteza simulării? Da.

A rămas cu ochii închiși.

95

- MAREA LINIȘTII -

— Gândește-te cum au evoluat hologramele și realitatea virtuală, chiar și în ultimii câțiva ani. Dacă putem face acum simulări destul de convingătoare ale realității, imaginează-ți cum vor fi aceste simulări peste un secol sau două. Ideea care stă la baza ipotezei simulării este aceea că nu putem exclude posibilitatea ca întreaga realitate să fie o simulare.

Nu mai dormisem de două zile și mă simțeam de parcă aș fi visat.

— Bun, dar dacă trăim într-un computer, am remarcat eu, atunci al cui e computerul?

— Cine știe? Al oamenilor de peste câteva sute de ani? Al unei inteligențe extraterestre? Nu e o teorie larg acceptată, dar apare din când în când la Institutul Timpului.

Zoey a deschis ochii.

— Doamne, prefă-te că n-am spus asta. Sunt obosită. N-ar fi trebuit.

— Ce să mă prefac că n-ai spus?

— Partea cu Institutul Timpului.

— Bine, am răspuns, iar ea a închis din nou ochii.

I-am închis și eu. Mama se oprise din murmurat și acum i se auzea doar respirația greoaie, la intervale prea mari de timp.

Când a venit în cele din urmă sfârșitul, eu și Zoey dormeam. Sora mea m-a trezit în lumina cenușie și istovită a zorilor zilei și am stat împreună multă vreme în liniște, cuprinși de respect, dinaintea siluetei nemișcate a mamei noastre, întinse pe pat. Ne-am ocupat de formalități, ne-am îmbrățișat la despărțire, ne-am dus fiecare pe drumul lui. Eu m-am întors în apartamentul meu înghesuit, unde am petrecut mai multe zile, în care n-am vorbit decât cu pisica mea. A urmat înmormântarea, apoi și mai multă nemișcare. Aveam nevoie de un nou loc de muncă – nu mai muncisem de ceva timp și-mi tocam rapid economiile –, așa că, la o lună după înmormântare, m-am trezit în biroul de la subsol al unui angajat din departamentul de Resurse Umane al unui hotel, o femeie blondă, care-mi părea cunoscută, 96

- EMILY ST. JOHN MANDEL -

acceptând un post care fusese scos la concurs sub numele de

„detectiv de hotel”, dar ale cărui îndatoriri exacte erau incerte.

— Ca să fiu sincer, i-am spus, nu mi-e foarte clar ce presupune postul de detectiv de hotel.

— Doar paza hotelului, a explicat ea.

Mi-am dat seama că-i uitasem numele. Natalie? Natasha?

— Ideea denumirii postului nu-mi aparține. De fapt, n-o să fii cu adevărat detectiv. Vei face parte din personalul care asigură paza.

— Vreau să fiu sigur că nu mă dau drept altceva decât sunt, am spus. Am renunțat la școală cu numai câteva luni înainte să obțin diploma în domeniul justiției penale.

— Putem să spunem lucrurilor pe nume, Gaspery?

N-aveam nicio îndoială că o știam de undeva.

— Te rog.

— Tot ce trebuie să faci e să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău și să suni la poliție, dacă observi ceva suspect.

— Pot să fac asta.

— Pari să te îndoiești, a remarcat ea.

— Nu mă îndoiesc de mine. Adică, nu mă îndoiesc de faptul că pot s-o fac. Dar… n-ar putea-o face oricine?

— Ai fi surprins. Atenția e o calitate greu de găsit. Neatenția e o problemă, în general. Ții minte testul pe care a trebuit să-l dai la primul interviu?

— Sigur.

— Scopul lui era să-ți evaluăm atenția. Ai avut un punctaj ridicat.

Spune-mi, ești de acord cu rezultatele testului? Poți să fii atent?

— Da, am răspuns.

Mi-a făcut plăcere să rostesc acest lucru, pentru că, deși niciodată

nu mă considerasem așa, la drept vorbind, chiar credeam că toată

viața fusesem foarte atent. Nu avusesem succes în prea multe privințe, dar întotdeauna mă pricepusem să observ. Așa mi-am dat seama că fosta mea soție se îndrăgostise de altcineva, fiind pur și 97

- MAREA LINIȘTII -

simplu atent. Nu existaseră indicii evidente, doar o ușoară schimbare

– dar femeia de la Resurse Umane vorbea din nou, așa că am revenit în prezent.

— Stai puțin, am spus. Te cunosc.

— Dinainte de întâlnirea asta, vrei să zici?

— Talia, am spus.

Ceva s-a schimbat pe fața ei. A căzut o mască. Avea vocea diferită

când a vorbit din nou, mai puțin amuzată.

— Acum îmi spun Natalia, dar așa e.