Vincent Smith la treisprezece ani: dădea impresia că și-a tăiat singură părul cu o foarfecă boantă, după care și l-a vopsit albastru-deschis. Avea dungi negre în jurul ochilor. Emana neglijență. Mergea încet și privea prin vizorul aparatului și, din ascunzătoarea lui, Gaspery a recunoscut scena: odată șezuse într-o sală de spectacole din orașul New York și urmărise o reprezentație muzicală oarecum 172
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
plictisitoare, care includea înregistrarea pe care o făcea Vincent în acest moment. Ea s-a oprit sub copac, a îndreptat aparatul în sus…
… și realitatea s-a spart: Gaspery și Vincent erau în catedrala întunecoasă
și plină de ecou a terminalului aerospațial din Oklahoma City, unde OliveLlewellyn mergea chiar în fața lor, în timp ce dintr-o vioară, de undeva dinapropiere, se înălțau note muzicale. Și tot aici, oricât ar fi părut de imposibil,se afla Edwin St. Andrew, cu fața ridicată spre crengi/tavanulterminalului…
Vincent s-a clătinat pe picioare și a fost cât pe ce să scape aparatul de filmat. Gaspery își apăsa gura cu mâinile, pentru că-i venea să țipe, iar terminalul a dispărut. Una e să știi teoretic că un moment ar putea deregla un altul, alta e să le simți pe amândouă simultan și cu totul altceva să bănuiești ce ar putea însemna asta. Vincent se uita înnebunită împrejur, dar el stătea ghemuit, așa că nu l-a văzut.
Gaspery a închis ochii, și-a afundat mâinile în noroi și a încercat să se încredințeze că apa rece care i se scurgea prin genunchii pantalonilor exista cu adevărat.
173
- MAREA LINIȘTII -
3
Dar ce face o lume să fie reală?
Gaspery stătea întins pe spate în noroi, privea fix frunzele profilate pe cerul tot mai întunecat și avea impresia că se afla acolo de ceva timp. Se lăsa noaptea în pădure. Vincent plecase. S-a ridicat în capul oaselor cu un oarecare efort – avea spatele înțepenit; cât timp stătuse acolo nemișcat? – și a trimis un mesaj de pe dispozitivul lui: L-am văzut! Am văzut fișierul deteriorat! Există cu adevărat, Zoey.
Nu a primit niciun răspuns. Știa ce făcuse, știa că încălcase cea mai importantă regulă, salvând-o pe Olive Llewellyn, dar mai avea un dram de speranță că mesajul l-ar putea salva.
174
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
4
Gaspery s-a întors la momentul în care plecase, în Camera pentru Călătorii Numărul Opt, din subsolul al treilea de la Institutul Timpului, iar Zoey stătea în fața lui, la panoul de control.
— Am văzut-o, a spus Gaspery. Am văzut anomalia.
— Am primit mesajul tău.
Zoey îl privea fix și el a văzut că plânsese.
— Tocmai am vorbit cu Ephrem, a spus ea. Vei fi retras din activitate.
— Ce se va întâmpla cu mine?
— Nimic bun.
— Știu ce-am făcut, a spus Gaspery. Dar, dacă termin investigația, poate vor…
— Nu cred că mai ai ce face acum ca să te salvezi.
— Dar aș putea avea. Uite. Mai am nevoie de o confirmare, de încă
un martor. Îmi mai trebuie doar două destinații.
Gaspery a ieșit din mașină și a întins dispozitivul spre ea.
Zoey l-a privit și s-a încruntat.
— 1918?
— Am câteva întrebări suplimentare pentru Edwin St. Andrew.
— În 1918? El a văzut anomalia în 1912. Și ce s-a întâmplat în 2007?
— O petrecere la care a participat Vincent Smith, a spus el. Deși cred că pe vremea aceea o chema Vincent Alkaitis. Petrecerea era pe o listă cu destinații secundare.
— Dar dispozitivul și localizatorul tău sunt scoase din funcțiune, a spus ea.
— Zoey, a insistat Gaspery. Te rog.
Ea a închis ochii doar o clipă, după care a luat dispozitivul din mâna lui. A scris ceva ce el nu putea vedea, apoi s-a aplecat aproape de proiecție, să-i scaneze irisul.
— Încalc ordinul de retragere din activitate, a spus ea.
175
- MAREA LINIȘTII -
Avea vocea ciudat de lipsită de emoție, iar el i-a citit teroarea din ochi.
— Ephrem va sosi aici dintr-o clipă în alta, probabil cu forțele de securitate. N-am să te împiedic să pleci, Gaspery, dar nu te pot proteja dacă te întorci.
— Înțeleg, a spus el. Mulțumesc.
Gaspery a auzit bătaia în ușă exact în clipa în care pleca.
176
- EMILY ST. JOHN MANDEL -
5
Gaspery a ieșit dintr-o cabină de toaletă pentru bărbați din orașul New York în iarna anului 2007 și a intrat în căldura și lumina unei petreceri organizate într-o galerie de artă. S-a mișcat încet prin mulțime, încercând să se orienteze. O căuta pe Vincent Smith. Știa că
va fi aici – prezența ei fusese consemnată în documentele istorice, deoarece undeva, în această încăpere, se afla și un fotograf de evenimente –, dar asta însemna, în anul 2007, că aici era și Mirella Kessler, iar după strania întâlnire cu ea din anul 2020, Gaspery spera s-o evite.
Le-a văzut împreună în capătul opus al încăperii, admirând o pictură în ulei, de mari dimensiuni. A smuls un pahar cu vin roșu de pe o tavă mică și rotundă și a mers să privească un alt tablou și să-și pună la cale următoarea mutare. Mulțimea îl descuraja. Oamenii dădeau mâna – lucru care, chiar și după toată instruirea lui în materie de sensibilități culturale, părea un gest ciudat în sezonul gripei – și se sărutau pe obraz. Oamenii ăștia n-au cunoscut în mod direct pandemia, și-a amintit el. Niciunul nu era suficient de în vârstă încât să-și amintească de iarna dintre 1918–1919; ebola apăruse de câțiva ani, dar era în general localizată dincolo de Atlantic; COVID-19 urma să apară abia peste treisprezece ani. Gaspery a început să meargă
încet, pe lângă pereții încăperii, înaintând ușor către Vincent.
