Mika se holbă fără expresie la cutie. Mărgelele erau atât de mici încât nu puteau fi alese decât cu penseta, iar Mika trebuia să le sorteze în şase cutii mai mici înainte să se întoarcă la şcoală.
— Ai ceva de spus? întrebă domnul Grey, cu o sprânceană ridicată.
Mika clătină din cap. Nu mai avea de gând să-şi ceară scuze.
— Bine, spuse directorul. Vorbeşti doar cu părinţii tăi, nu-i aşa?
Bine. Am lucruri mai importante de făcut. Ne vedem într-o săptămână în biroul meu ca să-mi spui cât îţi pare de rău pentru ce ai făcut şi să bei vitaminele.
Mika strânse din dinţi.
„De-aţi fi atât de norocos”, gândi el.
***
Directorul vorbi cu părinţii lui Mika în hol, iar Mika îi aşteptă să
termine, nerăbdător, imaginându-şi toate grozăviile pe care domnul Grey le spunea despre el. Domnul Grey păru mulţumit când intră în
birou, iar Asha şi David nu mai aveau cuvinte din cauza supărării; ochii mamei lui erau atât de duri, încât Mika nu se putea uita la ea, iar tatăl lui era palid şi nervos şi îşi strângea pumnii foarte tare. Ieşiră
din birou fără să scoată vreun cuvânt, iar Mika îi urmă, strângând cutia cu mărgele, simţindu-şi inima ca un sac de box care urma să
primească nişte lovituri puternice.
Mika îi urmă în afara porţilor şcolii, la fel de întunecat ca norii de deasupra lor. Pasarela era liberă pentru că toată lumea era la serviciu sau la şcoală, iar vântul îi arunca vapori de apă în faţă. Părinţii lui erau încă îmbrăcaţi în uniformele de la muncă, iar Mika îşi dădu brusc seama ce necazuri îi aşteptau, pentru că plecaseră mai devreme. Se uită la spatele lor în timp ce mergeau înaintea lui şi se simţea ca în mijlocul unei furtuni şi că avea să fie şi mai rău. Ascultă
zgomotul trenurilor şi al maşinilor pe perne de aer care circulau pe tronsonul înspre Oxford Central, sunetele ascuţite al navelor celor bogaţi pe căile aeriene de deasupra norilor şi cele metalice din fabrica de mâncare Fab şi simţi un val de disperare.
„Cum de ajunsese lumea atât de rău?” se întrebă el.
Se uită în jur şi nu văzu altceva decât nori întunecaţi, apă strânsă
de inundaţii şi beton creat de fiinţe umane. Chiar şi ciuma venise tot de la oameni; animalele se îmbolnăviseră de la un şoarece care scăpase dintr-un laborator de cercetare şi totuşi oamenii dădeau vina pe animale. Şi din cauza ciumei, oamenii otrăviseră toţi copacii şi toate plantele pentru ca animalele să nu mai aibă unde trăi sau ce să
mănânce. Tot ce fusese frumos în lume fusese distrus. Cum de ajunseseră să trăiască aşa? Tânjea după tot ceea ce nu văzuse niciodată. Tânjea după iarba pe care nu o simţise sub picioare niciodată şi după florile pe care nu le mirosise. Şi era mânios din cauză că lumea în care se născuse era distrusă. Cum de au permis oamenii aşa ceva? Nu avea sens. Lumea nu avea sens şi el nu avea sens. Se simţea ca şi cum se clătina prin lume cu braţele deschise şi cu ochii acoperiţi, încercând să rezolve un joc imposibil. Dar ce ştia el, un băiat de doisprezece ani? Nici măcar nu avea voie să hotărască
să nu bea nişte vitamine.
„Şi toţi au râs de mine, se gândi el. Toţi cred că sunt un ciudat.
Până şi Kobi a băut.”
Intrară în casă în linişte. Era mohorât şi rece, dar părinţii lui nu aprinseră lumina, ci se opriră lângă canapea şi se întoarseră spre el.
— Deci? spuse Asha, supărată.
— Nu m-am putut abţine, murmură Mika, mai speriat decât fusese de domnul Grey.
— Ce vrei să spui cu asta? întrebă David cu răceală. De la ce nu te-ai putut abţine?
— Nu am putut să beau vitaminele, zise Mika, îngrijorat.
— Aşa că te-ai hotărât să i le arunci în faţă directorului? zise Asha.
Ce idee minunată! De ce nu i-ai tras una în picioare, dacă tot aveai de gând să-i faci ceva?
— Ce încerci să faci, Mika? zise David, trecându-şi mâna prin părul rărit, exasperat. Vrei să rămânem fără casă? Nu ne putem permite să
plătim o amendă de o sută de credite! Nici măcar nu am terminat de achitat factura de la spital!
— Ştiu, îmi pare rău, zise Mika cu sinceritate. Dar domnul Grey încerca să mă forţeze să beau chestia aia.
— Era o petrecere, fir-ar să fie! strigă David, înfuriindu-se la culme şi începând să se plimbe în jurul canapelei. Crezi că vor să te otrăvească?
— Nu ştiu, zise Mika încet. Nu mi se părea în regulă.
— Of, Mika, zise Asha, simţindu-se copleşită de disperare, pentru că se simţea aşa pierdută. De ce te-ar otrăvi? Sunteţi primii copii care s-au născut de treizeci de ani încoace! Vor să vă ajute să creşteţi în putere! Băutura aia conţine vitamine şi nutrienţi în plus, pentru că nu mâncaţi altceva decât mâncare sintetică!
Mika îşi privi tatăl cum se sprijină cu ambele mâini de spătarul canapelei şi pentru o clipă crezu că avea să înceapă să plângă.
— Tu ştii ce e mâncarea Fab?
Mika dădu din cap.
— Este mucegai! spuse ea, cu lacrimi în ochi. Mucegai alb crescut pe pereţii din fabricile Fab! Îl răzuiesc de pe pereţi şi îi pun coloranţi şi arome ca să arate ca şi cum ar fi mâncare, dar nu este! Îl mâncăm pentru că nu avem altă soluţie! Pur şi simplu ne ţine în viaţă, nimic altceva! Ar trebui să fii recunoscător pentru Fit Mix!
Părea că tatăl lui începuse să îşi revină şi se ridică.
