vrea să ştiu ce gândeşte ca să-l pot înţelege. Mă simt vinovată, David.
Îmi doresc să fi avut mai multă răbdare cu el.
David suspină.
— Da, spuse el. Şi eu la fel.
— Trebuia să fi vorbit cu el şi să fi încercat să înţelegem de ce a făcut-o.
— Ştiu, dar eram atât de furios din cauza amenzii.
— Treaba e că ştiu că nu se poate abţine, continuă Asha. O pot vedea în ochii lui. E atât de nefericit şi de confuz. Chiar crede că Ellie nu a murit şi că o persoană încearcă să-l otrăvească. Dar de ce?
— Cred că ar trebui să o rugăm pe Helen să vină pe aici mâine, spuse David. Cât suntem noi la muncă, să poată fi singuri. Să vedem ce zice şi ea. Poate că ei îi va spune.
— E o idee bună, spuse Asha.
— S-a întors în pat?
— Cred că da, răspunse David.
— Foarte bine, spuse Asha. Mă sperie când umblă aşa prin cameră.
Capitolul 7
Staţia orbitală Regina Nordului era sediul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor şi comoara cea mai de preţ a lui Mal Gorman.
Pe ea se aflau megatone de oameni şi echipament care erau în slujba lui pentru noul proiect, dar, deşi era destul de mare pentru a fi văzută
de pe Pământ, arăta doar ca o gaură decupată din cer; o grămadă de material care nu făcea zgomot, cu motoarele agitate amuţite de mediul cosmic.
La bord, era trecut de miezul nopţii după ora Londrei, şi Mal Gorman lucra. În faţa biroului său, restaurantul care asigura mâncarea aşezase un bufet pentru vizitatorii lui, un grup de politicieni şi militari influenţi, inclusiv Ministrul Apărării şi Ministrul Educaţiei, care veniseră pentru a sărbători lansarea programului În formă mereu! pe Pământ. Gorman, ca Ministru al Dezvoltării Tinerilor, îşi petrecuse seara auzind cât de inteligent era, dar se plictisise, iar invitaţii lui nu păreau să vrea să se retragă prea curând, iar el, ca gazdă, nu avea altă soluţie decât să stea după ei. Nu îi plăcea că se mânca în biroul lui şi se uita nervos la oamenii care se îmbuibau din farfurii pline de carne de la cutie şi flori de plastic, sculpturi din brânză, legume proaspete, sosuri, tarte şi vin şi purtau discuţii lungi şi plictisitoare despre cât de importanţi erau, în timp ce firimiturile cădeau pe podea, iar farfuriile de care nu mai era nevoie erau lăsate pe biroul lui.
Într-un final, Gorman se hotărî că nu mai poate să aştepte şi îl chemă pe Ralph, valetul lui.
— Pune-i pe chelneri să strângă mesele, spuse el.
— Dar, domnule, răspunse Ralph, invitaţii dumneavoastră nu au terminat de mâncat. Tocmai voiam să le spun să ia desertul.
— Nu o să moară de foame de-acum până la micul dejun, şuieră
Gorman, uitându-se la ministrul Apărării cum se îndepărtează cu o farfurie plină de aperitive. Era unul dintre cei mai tineri şi avea ceva muşchi pe el.
— Adu cafeaua, spuse Gorman. De fapt, nu, adu apă. Poate când îşi vor da seama că s-a terminat festinul se vor duce la culcare. Am o zi încărcată mâine şi vreau ca biroul meu să fie iar curat lună.
— Da, domnule.
După ce invitaţii îşi luară la revedere printre zâmbetele crispate, Gorman se decise să meargă pe jos până la camera lui, luând-o prin zona de depozitare. Tot echipamentul pentru programul În formă
mereu! era gata pentru a fi transportat pe Pământ. Depozitul era slab luminat şi tăcut, o gaură ca o peşteră în burta navei. Paşii lui Gorman făceau ecou pe podeaua tare şi neagră. Îi salută scurt pe gardienii dintr-o încăpere şi ei îşi coborâră picioarele de pe birou şi închiseră
televizorul, ca să pară că munceau.
Echipamentul umplea întreaga zonă a depozitului şi era aranjat în coloane perfecte metalice, gata să fie încărcate pe cargobotul care avea să plece spre Pământ a doua zi dimineaţa. Fiecare cutie era însemnată pe toate laturile cu logoul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Tinerilor. Cutiile mai mari erau pline cu uniformele personalului proiectului. Tipurile şi mărimile acestora erau şi ele însemnate –
uniforme pentru doctori, asistente, agenţi de pază –, foarte multe locuri de muncă fuseseră create de proiect şi chiar şi cei care curăţau toaletele aveau uniforme cu FDT scris pe buzunar. Nava fusese înţesată timp de săptămâni întregi de oameni care se aflau sub atenta supraveghere a lui Mal Gorman, efectuându-şi pregătirea pentru noile lor slujbe.
Cutiile mai mici aveau Fit Mix scris pe o parte şi fiecare conţinea zece mii de pliculeţe cu praf.
Gorman le atinse cu mâna lui ciolănoasă şi zâmbi.
— Domnule Gorman?
Gorman se întoarse şi găsi un bărbat în spatele lui.
— Ce vrei? se repezi el. Nu scap de voi deloc.
— E vorba de Ellie, zise bărbatul, încurcat. Cei de la laborator m-au trimis să vă caut. Se întâmplă ceva interesant şi vor să vedeţi şi dumneavoastră.
Merseră repede către zona de maximă securitate printr-un labirint de coridoare goale şi albe. La fiecare douăzeci şi cinci de metri treceau printr-o uşă păzită de un borg de gardă care le scana retinele înainte să le permită să meargă mai departe. Într-un final, ajunseră la o cameră inscripţionată cu Opus Trei. Era o cameră de supraveghere, mică şi întunecată, plină de birouri, echipament şi monitoare. Un
laborant în halat alb stătea în faţa unei ferestre, care dădea într-o altă
cameră cu o lumină roşie închisă, unde dormea Ellie. Camera era goală, cu excepţia unui pat care ieşea din perete. Ellie era încolăcită, pe o parte, cu spatele la ei, înfăşurată cu totul într-un cearşaf alb.
Partea superioară a capului îi era bandajată strâns, pentru ca ea să nu îşi poată deschide ochii. Trecuseră şase săptămâni de când fusese prinsă şi fusese ţinută aşa de-atunci. Gorman voia să o pedepsească
pentru ce îi făcuse şi, deşi nu voia să recunoască asta şi în faţa oamenilor lui, îi era şi frică de ea. Tuturor le era. Ştiau că ea era o armă letală dacă îşi folosea ochii.
