Se şterse cât de repede putu şi ieşi de la duş pe jumătate ud, înfăşurat în prosop, pentru a vedea cine era acest „prieten”.
Era Kobi Nenko, băiatul cel nou, care era ud leoarcă, mai ud decât Mika proaspăt ieşit de la duş, cu părul lui negru şi încurcat din care picura apa pe covor şi cu pantofii în care îi înotau picioarele. Purta o haină lungă şi neagră şi din buzunare îi ieşeau ghemotoace de fire.
— Bună! spuse Kobi, de după păr.
Pentru un moment, se aşternu o tăcere penibilă.
— Vreţi ceva de băut? întrebă Asha veselă, ca să destindă
atmosfera. Nu ştia ce să creadă despre Kobi, despre hainele lui ciudate şi firele din buzunare, dar voia ca Mika să aibă prieteni.
„Are mâini frumoase, gândi ea, cu degete lungi, îndemânatice, de artist, dar murdare.” Unghiile lui erau foarte murdare.
— Nu, mulţumesc, răspunse el, politicos. Nu pot sta mult.
— Doamna Fowler m-a rugat să îţi aduc asta, i se adresă el lui Mika, întinzându-i pachetul albastru cu FDT scris pe margine. E
cadoul pentru tine de ieri. A spus că ai nevoie de ce e acolo şi de pliculeţele de Fit Mix, câte unul pentru fiecare zi în care lipseşti…
scuze.
— Ce bine, spuse Mika bosumflat, luând pachetul.
— Mika! se răsti David. Eşti nerecunoscător. Prietenul tău a făcut un efort pentru a ţi-l aduce.
— Nu am vrut să fac asta, murmură Kobi de după păr, ştiam că nu îl vrei.
— E în regulă, spuse Mika. Mulţumesc.
— Trebuie să plec, zise Kobi, o să întârzii.
Plecă rapid, parcă gonit din apartament din cauza atmosferei create.
— E un băiat… interesant, zise Asha, privind fix spre uşa închisă.
Nu ne-ai vorbit despre el.
— E nou, spuse Mika, uitându-se la pachet, dorindu-şi să fi fost mai prietenos cu el. A venit din Umbre. Nu am vorbit mult cu el.
***
După ce părinţii lui plecară la muncă, Mika se aşeză pe podea cu containerele pentru mărgele aliniate pe canapea. Munca aceasta fusese anume concepută să fie odioasă şi frustrantă: mărgelele erau atât de mici încât nivelul din cutia mare părea să nu scadă deloc. Era îngrozitor să le alegi, pentru că erau netede şi, dacă Mika le strângea ceva mai tare cu penseta, săreau, iar Mika pierdu jumătate din ele înainte să le pună în cutia potrivită. Unele aterizară lângă canapea, iar altele ajunseră pe covor, de unde Mika trebui să le scoată frecând materialul pentru a le face să sară din ascunziş. I se spusese că, dacă
pierde una singură, avea să ia munca de la început. Uneori, le scăpă
în cutia greşită, aşa că trebui să caute o mărgea roşie printre sute de mărgele galbene sau una albă printre câteva sute albastre. Deşi intenţia domnului Grey fusese să îl tortureze pe Mika cu alesul bilelor, băiatului i se păru liniştitoare această activitate repetitivă; îi plăcea sunetul făcut atunci când punea o mărgea la locul potrivit şi ordinea pe care o crea prin munca lui, pentru că nu erau şanse să îşi facă ordine şi în gânduri, deoarece acestea erau la fel de încurcate ca ghemotoacele de fire care ieşeau din buzunarele lui Kobi.
Mika abia o aştepta pe Helen. Se uita des la ceas, iar când se auzi soneria sări în picioare atât de repede încât aproape că răsturnă
containerul cu mărgele nesortate şi abia reuşi să îl oprească până să
se răstoarne.
Deschise uşa şi se simţi pe loc mai fericit. Helen purta o bonetă
galbenă de ploaie care îi ajungea până la sprâncene, o pereche veche de cizme galbene de cauciuc şi o pelerină verde de ploaie care semăna cu un cort demodat. Ar fi putut să plece pentru un weekend şi să găzduiască vreo câţiva prieteni în el.
Căută prin geantă şi scoase un pachet de biscuiţi. Mika fu uşurat să
vadă că erau proaspeţi.
— Am adus biscuiţii, zise ea, trecând pe lângă el. Biscuiţi fărâmaţi pentru muşte, aşa le spunea mama mea. Liftul ăla miroase mai rău ca
toaleta unui bătrân. Pune de ceai. Se opri subit şi se întoarse. Sfinte Sisoe! Ce e maşinăria de la gâtul tău?
— Un guler de pedeapsă, spuse Mika, zâmbind. Directorul mi l-a pus ieri. Dacă ies din apartament, mă electrocutează de fac pe mine.
— Aş vrea să îl electrocutez eu pe el! spuse Helen, cu ochii mânioşi scânteind de sub boneta ei de ploaie. Să vedem dacă lui îi place!
Bombăni ceva în legătură cu vremea în timp ce îşi dădu jos straturile de pelerină, cizme şi bonetă de ploaie. Mika luă cutiile cu mărgele de pe canapea, ca ea să se poată aşeza, şi puse ibricul pe foc.
— Ce ai mai făcut? întrebă Helen, aşezându-se confortabil pe canapea şi răsfirându-şi degetele în şosetele de lână. Se pare că ai fost ocupat.
— Cred că sunt nebun, începu Mika imediat, nerăbdător, plimbându-se în sus şi-n jos prin cameră. Trebuie să mă ajuţi. Toţi mă
cred nebun, chiar şi părinţii mei şi nu ştiu ce să fac în legătură cu asta.
— Nu te mai foi, spuse Helen, fluturându-şi mâna. Mă ameţeşti.
