Capitolul 28
Capitolul 29
Capitolul 30
Capitolul 31
Capitolul 32
Capitolul 33
Capitolul 34
Capitolul 35
Capitolul 36
Capitolul 37
Capitolul 38
Capitolul 39
Capitolul 40
Capitolul 41
Capitolul 42
Capitolul 43
Capitolul 44
Capitolul 45
Capitolul 46
Capitolul 47
Capitolul 48
Capitolul 49
Capitolul 50
Capitolul 51
Capitolul 52
Capitolul 53
Capitolul 54
Capitolul 1
Soarele apunea peste Oceanul Atlantic şi, în timp ce se scufunda cu reflexe de aur topit în valuri, o fată într-o navă Pod Fighter săgetă
aerul, ca un văl de graffiti peste un tablou care înfăţişa un peisaj, iar pentru câteva momente soarele şi marea tremurară.
Ellie zbura rapid la altitudine joasă, cu ochii aţintiţi la orizont, spre nord. În locul trăgătorului din spatele ei se afla o maimuţă capucin pe nume Puck, ale cărei sprâncene se mişcau în timp ce mânca popcorn şi admira controalele pentru arme. Puck era fericită că nu se mai afla în camera ei şi că avea lucruri noi la care să se uite. Nu ştia că ele fugiseră sau în ce pericol se aflau. Dar Ellie era sigură că, atunci când Mal Gorman avea să afle de dispariţia lor, el îşi va dori să îi felieze ca pe şuncă şi să îi mărunţească până la mărimea prafului cosmic.
— Dar nu o să îl las eu, şopti Ellie. Şi oricum trebuie să ne prindă
mai întâi.
În timp ce zburau spre nordul întunecat, îndepărtându-se de căldura soarelui, Ellie se întreba dacă părinţii ei îi păstraseră hainele.
Trecuse mai mult de un an de când Mal Gorman o răpise şi ştia că el le zisese că ea nu mai trăia.
„Nu, se gândi fata cu părere de rău, probabil că le-au aruncat.”
Pentru un moment, se întrebă dacă aveau să o recunoască.
Probabil că s-ar speria să o vadă. Poate că ar bate la uşă şi ei s-ar uita la ea ca la o străină, şi i-ar spune să plece. În timp ce Ellie lua în considerare posibilităţile de la capătul călătoriei ei, simţi cum i se urcă panica în gât şi acceleră până când viteza fu atât de mare încât tot ce mai vedea erau ultimele raze reflectate în apă. Nava Pod Fighter săgeta aerul, lăsând în urmă cicatrici sonice şi, în timp ce ea clipi des pentru a-şi scutura o lacrimă, se înclină puţin spre stânga, vârful aripii se lovi de marginea unui val şi nava reacţionă ca şi cum se lovise de piatră – bum! Pentru o nanosecundă, crezu că nu mai avea scăpare în timp ce nava ameninţa să se învârtă cu totul pe orizontală
spre peretele imens de apă.
— Fir-ar! sudui ea, aprinsă la faţă din cauza efortului de a se redresa. Dacă şi-ar mai fi pierdut atenţia încă o dată, sigur nu ar mai fi scăpat. Trebuia să fi învăţat că plânsul nu ajută; plânsese o mare de
