Când se trezise, o durea capul şi îi era rău, dar nu înţelesese imediat ce se întâmplase cu ea. Totul în jurul ei era alb şi dur, şi mirosea a dezinfectant de toaletă. Era ca şi cum s-ar fi trezit într-un rai groaznic şi nu îşi putea aduce aminte să fi murit. Dar nu începuse 1 Fab: fabricat (fabricated în engl., în original). (n.tr.)
să îi fie frică decât după ce îşi dusese mâna la cap şi descoperise că
părul îi fusese tuns. Părul ei lung şi negru nu mai era. Din cauza şocului, Ellie se dezmeticise imediat şi se ridicase subit, ochii negri arzându-i. Se privise şi observase că nici hainele nu erau la fel; noii ei pantofi sport şi blugii îi fuseseră luaţi şi înlocuiţi cu un costum alb şi nişte pantofi îngrozitori care arătau ca nişte şosete cu bile cauciucate pe tălpi. Îi smulsese şi îi zvârlise în perete, apoi se ridicase şi se împleticise până la fereastră, iar şocul produs de ceea ce văzuse fusese incredibil. Văzuse Pământul strălucind departe, nu mai mare decât o minge de tenis. Clipise şi îl găsise tot acolo, mic şi nesemnificativ. Îşi trecuse mâinile prin rămăşiţele părului. Se rotise în loc de vreo două
ori întrebându-se ce să facă. Apoi răbufnise: plânsese şi urlase, şi lovise în uşă, cerându-le să îi dea drumul şi să îi înapoieze hainele, şi să o lase să plece acasă. Dar nu venise nimeni. Lovise cu pumnul în uşă până când mâinile i se umflaseră şi i se învineţiseră, apoi se ghemuise în pat, speriată şi confuză.
Câteva ore mai târziu, venise un bătrân îmbrăcat într-un costum şi se aşezase la capătul patului. Era aşa de slab, încât Ellie îi putea vedea craniul şi fiecare os al mâinilor pe sub pielea pergamentoasă. Avea ochii calmi şi gri şi puţin zâmbitori în timp ce îi spunea lui Ellie cât de specială era şi că o alesese dintre mii de copii, ca şi cum ea ar fi trebuit să fie încântată de faptul că o răpise şi că îi tăiase părul. Şi când acesta îşi dăduse seama că nu era aşa – pentru că ea aruncase cu o farfurie de mâncare în el –, ochii lui emanaseră o întunecime mai ostilă decât prăpastia cosmică dintre ea şi familia ei şi când îi spusese că, dacă nu se poartă frumos, nu avea să îi mai vadă niciodată, ea tremurase de frică.
Timp de un an, muncise din greu şi încercase să fie cuminte, motivată de dorul imens de a fi cu familia ei, de a fi sărutată de mama ei, de a fi îmbrăţişată de tatăl ei şi de a dormi în micul dormitor pe care îl împărţea cu fratele ei geamăn, Mika. Dar, în ziua în care Mal Gorman îi spusese Secretul, Ellie ştia că el nu avusese niciodată
intenţia să îi dea drumul; nu se putea întoarce niciodată acasă cu un asemenea secret.
— Te urăsc, Mal Gorman, spusese ea, şi îmi doresc să-ţi fi ţinut gura aia închisă!
Dar câteva din lucrurile pe care el o învăţase erau folositoare. În cea mai mică măsură, îi dăduse toate uneltele necesare pentru a evada, şi asta fusese mai uşor decât ar fi crezut. Nava Pod Fighter pe care o conducea era un ciob ascuţit de metal negru curbat şi sticlă, cu butoane puternic colorate ce acopereau fiecare centimetru din suprafaţa cockpitului. Cu un an în urmă nu ar fi ştiut să zboare cu ea.
Atunci, încă avea probleme să-şi găsească peria de păr.
În sfârşit, apăru o rază de lumină pe orizontul nordic, care se transformă rapid în marginea de beton atinsă de sare a Zidului.
Pentru o clipă, se simţi foarte fericită. În spatele Zidului se afla familia ei. În spatele Zidului se găsea coasta de sud a Angliei, adică acasă. Dar fericirea ei fu repede înghiţită de teamă. Apropierea de cei dragi o făcea să îi fie şi mai dor de ei.
Adăpostită de întuneric, pluti deasupra mării care se aşternea în faţa ei ca un monstru negru săpat de apă. Uitându-se la grămada înaltă de beton, i se strânse stomacul. Zidul fusese construit în timpul Ciumei Animalelor, cu mult înainte ca Ellie să se nască, dar toată
copilăria ei, auzise povestea lui, încât ajunsese la fel de familiară ca şi poveştile pe care i le citea mama ei înainte de culcare. Dar cea a Zidului nu era nici pe departe la fel de amuzantă ca Vântul prin sălcii sau Winnie de Pluş, pentru că, în loc de animale prietenoase care au parte de aventuri, era vorba despre animale turbate cu apucături violente, criminale; animale care smulgeau portierele maşinilor pentru a-i ucide pe cei aflaţi înăuntru.
Când Ellie era mică, de câte ori venea vorba despre Zid, ea începea să plângă, nu pentru că ar fi fost speriată de animale, ci pentru că îi era milă de ele.
— Nu trebuie să îţi fie milă de animale, o corecta mama ei, ci de oameni.
— Săracii urşi şi tigri, şi păsări, şi cârtiţe! plângea Ellie. Bietele animale! Sunt toate moarte! Noi le-am ucis!
— Desigur că le-am ucis, îi răspundea mama ei, exasperată. Ar trebui să le omorâm înainte să ne ucidă ele pe noi. Dar acum locuim în incinta Zidului şi nu trebuie să ne mai facem griji din cauza animalelor acelea nesuferite. Acum întinde-te şi culcă-te.
Ellie era cuminte şi se întindea, şi se culca, dar niciodată nu
încetase să îi fie milă de animale.
Zidul era cel mai mare monument de pe planetă construit de oameni. Se ridica la cincizeci de metri de la nivelul mării şi înconjura partea superioară a Pământului, incluzând nordul Europei, nordul Rusiei şi Canada. Acolo unde era atins de sare, Zidul era încreţit, iar sus era brăzdat de ploaie. Acolo unde îi apăra pe oameni pe uscat, fundaţia Zidului se întâlnea cu stratul de rocă pentru ca animalele să
nu poată săpa pe sub el. În partea de sus, erau trei rânduri de sârmă
ghimpată electrificată care ar fi putut tăia în fâşii un rinocer. La fiecare şaptezeci şi cinci de metri erau turnuri de supraveghere unde stăteau borgi Ghengis: borgi de luptă înalţi de trei metri, înzestraţi cu temperamentul unor viespi, şi arme cu laser cu care ar fi putut transforma un elefant în carne uscată.
Prin ecranul panoramic Ellie îl văzu pe cel mai apropiat borg legănându-şi imensa armă. În întuneric, ochii lui roşii păreau cei ai unui demon. Dar lui Ellie nu îi era frică de borgii Ghengis; aceştia nu s-ar fi gândit că avea un animal cu ea şi că voia să îl ducă după Zid. Îi era frică de ceea ce se afla după Zid. Oamenii lui Gorman aveau să o aştepte pe partea cealaltă, învârtindu-se prin zona hotelurilor de pe coasta Brighton şi sigur aveau trăgători cu ei, nu o maimuţă cu o pungă de popcorn. Ellie respiră adânc.
„O poţi face. Ştii că poţi.”
„Avea o şansă bunicică, se gândea ea, dacă zbura prin Londra, pentru că ar fi putut să călătorească prin întunericul de la primul nivel, Umbrele. Apoi ar fi urmărit câmpia inundată din valea Tamisei până în oraşul ei natal, Barford North, chiar la sud de Oxford.” Noile oraşe pentru refugiaţi erau construite pe pontoane pentru a fi deasupra apei, aşa că ar fi putut să zboare pe sub ele, folosindu-le ca adăpost. Ar fi fost foarte periculos, dar nu mulţi dintre oamenii lui Gorman s-ar fi aventurat să o urmărească.
Îşi dădu jos căştile şi luă o gură de apă. Apoi, cu greu îşi desfăcu hamul şi se întoarse să verifice dacă cel al lui Puck era destul de strâns. Puck fusese un cadou de ziua ei de la Mal Gorman.
„Sau, mai bine zis, mită, se gândi ea, pentru a o face să muncească
mai mult. Acum probabil regreta că i-a dăruit un animal.”
— Toţi vor fi surprinşi să te vadă, zise ea. Şi foarte speriaţi.
Îşi muşcă buza, imaginându-şi cum va ţipa mama ei la vederea unei maimuţe capucin vii şi îşi făcu o notă în gând să intre în apartament şi să închidă uşa înainte să o arate. Asha era îngrozită
chiar şi de poze cu animale. Chiar şi la patruzeci şi trei de ani de la construirea Zidului încă mai era câte o sirenă de ciumă imensă, galbenă pe cea mai înaltă clădire din fiecare oraş, în caz că vreun animal ar fi reuşit să pătrundă. Puck era ca un coşmar pentru ei, dar Ellie n-o putuse lăsa în nici un caz singură pe navă. Nu era vina ei.
Era uşurată să vadă că maimuţa dormea. Nu părea foarte periculoasă. Punga de popcorn i se rostogolise în poală şi expresia feţei ei era liniştită, ca şi cum şi ea se visa acasă. Luă punga, o închise şi o puse într-o parte lângă scaunul lui Puck.
— Vise plăcute! îi şopti ea, bucuroasă că maimuţa nu ştia ce se întâmplă. Degetele ei se mişcară şi fata i le atinse cu blândeţe.
Era aşa un miracol, atât de frumos. De fiecare dată când se uita la ea, îşi simţea inima plină de uimire. Faţa ei maronie era încadrată de blană aurie. Membrele îi erau negre până la cot, ca şi cum şi le-ar fi scufundat în cerneală. Pe corp, avea blana mai lungă şi de o nuanţă
de un auriu mai închis şi avea o creastă neagră – o bandă de blană
încurcată pe vârful capului – cu care îi stătea bine. O chema Puck şi era neastâmpărată din fire2, un animal de companie cumplit. Dar Ellie nu dădea vina pe ea. Ştia că şi ei îi e dor de familia sa şi singurul mod în care putea să îşi transmită tristeţea era printr-un comportament maliţios şi distructiv. Săraca de ea nu avusese voie să
iasă din cămăruţa ei timp de şase luni de zile. Îi strânse centura mai bine.
— Ei, pur şi simplu nu te înţeleg, îi şopti ea. Dar eu da.
Se pregăti să zboare din nou. Îşi simţea corpul slăbit numai după
