Ei se foiră. Tatăl lui se ridică într-un cot şi îşi frecă faţa cu mâna.
— Poftim? murmură el somnoros, cu faţa boţită, ca şi când dormise cu ea în pernă.
— Sunt oameni pe hol, şopti Mika, grijuliu. Şi poliţişti care mănâncă hotdogi în dreptul ferestrei mele.
— De ce crezi asta? îl întrebă mama lui, ridicându-se pe perne. Eşti sigur că nu ai visat iar urât, Mika?
— Nu, insistă el. I-am văzut. Am auzit ceva şi apoi am ridicat jaluzelele. Când m-au văzut, au dispărut. Arătau vinovaţi, ca şi cum ar fi pus ceva la cale!
Părinţii lui se ridicară cu greu din pat şi îşi puseră halatele.
— Uită-te pe fereastră, David, îi spuse mama, cu ochii strălucindu-i în întuneric.
Tatăl pufni nerăbdător, ca şi cum ar fi zis că îşi pierdea timpul.
Dădu la o parte perdelele şi se uită printr-o crăpătură dintre jaluzele.
Nu zise nimic ceva timp, iar Mika stătea lângă el, respirând adânc şi întrebându-se de ce îi era aşa de frică.
— Nu e nimic acolo, Mika, spuse într-un sfârşit. Uită-te şi tu.
Ridică jaluzeaua pentru ca Mika să se poată uita. Mama lui îi puse mâna pe umăr, ocrotitoare, în timp ce toţi trei se uitau la nimic altceva decât ciment înnegrit, nori care se rostogoleau şi ploaie.
— Da, dar v-am zis, insistă Mika. Când m-au văzut, au plecat.
Uitaţi-vă afară, i-am auzit vorbind. Îi dădu jos mâna mamei sale dintr-un gest şi simţi un val cunoscut de frustrare şi durere pentru că
nu îl credeau.
— Bine, spuse tatăl lui, calm, uitându-se cu subînţeles la mama lui.
Merse pe lângă pat spre uşă.
— Nu, nu te duce, zise Mika, răzgândindu-se.
Tatăl lui se opri.
— De ce îţi e atât de frică? întrebă el. Chiar dacă sunt oameni afară, sunt sigur că există o explicaţie foarte bună pentru asta.
— Nu ştiu, răspunse Mika, confuz. Pur şi simplu.
— Haide, spuse Asha, asigurator. Ne uităm şi apoi te poţi duce la culcare fără griji.
Uşa se deschise, iar micul apartament fu inundat cu o lumină
slabă, galbenă. Tatăl lui ridică din umeri şi ieşi din holul gol.
— Vino şi uită-te singur, spuse el şi toţi trei rămaseră în hol, în picioarele goale pe cimentul murdar, uitându-se la rândul de uşi în spatele cărora domneau liniştea şi pereţii mucegăiţi. Dar la numai câţiva metri de ei, pe casa scării şi în lift se ascundeau oamenii lui Mal Gorman care fuseseră trimişi să supravegheze apartamentul; treizeci de oameni cu degetele zvâcnindu-le pe trăgace, aşteptând ordinul pentru a-i ucide.
— Să intrăm, spuse Asha, uitându-se de-a lungul coridorului, cu dinţii clănţănindu-i. Este foarte frig, iar tu te trezeşti în trei ore să
pleci la şcoală.
Mika se întinse înţepenit în pat, în timp ce mama lui încercă să-l învelească. Îşi dorea să nu mai fie aşa grijulie cu el, ca şi cum ar fi fost un copil, şi era şi foarte supărat; îl făcuseră să se simtă ca un prost,
pentru că nu fusese nimeni pe hol.
— Ai mâncat tăiţei în pat? îl întrebă Asha, uitându-se dezgustată la petele roşii de pe aşternutul lui Ellie.
— Da, răspunse el, înfierbântat, întorcându-i spatele şi îmbrăţişând pătura murdară.
— Va trebui să o spălăm, Mika.
— Nu, spuse el, alarmat.
— Dar nu îi mai poartă mirosul, răspunse ea, nerăbdătoare din cauza oboselii. Miroase a picioare şi a sos de tăiţei.
— Ba miroase ca Ellie, spuse el, întorcându-se pentru a se uita urât la ea. Şi nu vreau să fie spălată până nu se întoarce acasă.
Asha era o femeie frumoasă la cincizeci de ani. Sângele ei indian o înzestrase cu oase fine, păr negru şi ochi pe care îi moşteniseră şi copiii. Dar, în timp ce se uită în ochii lui Mika şi simţi cât era de supărat şi îndurerat, se ofili ca un copac sub semnul primului sărut de foc.
— Gata, se răsti ea. Ellie este moartă de mai bine de un an şi, cu cât accepţi asta mai repede, cu atât vom putea să mergem mai departe! Nu e drept, Mika!
— Nu, spuse Mika încet, cu lacrimi în ochi. Voi vă înşelaţi. Nu a murit. O pot simţi.
O simţea mai mult decât îşi dădea seama. În timp ce nava lui Ellie fu lovită şi se prăbuşea în apa întunecată din Umbre, se simţi ca şi cum primise o lovitură în piept. Încercă să strige, dar nu avea cu ce, plămânii lui nu aveau aer şi nu putea inspira. Orbit de panică, reuşi să se întoarcă în pat, disperat după ajutorul mamei sale, dar, deşi voia să se mişte şi să vorbească, simţea o presiune deasupra lui, o greutate rece apăsându-l. Stătea întins, paralizat, ascultând un zgomot teribil, neştiind că el îl producea, un şuierat ca şi cum i-ar fi fost tăiată
traheea. Cădea în întunericul îngheţat.
