— Foarte bine, vedeţi să ajungă la Turnuri şi apoi spre sol.
— Da, domnule.
Turnurile Aurii începură să se lumineze în timp ce locatarii treziţi din somn îşi aprindeau luminile şi îşi trăgeau perdelele pentru a vedea ce se întâmplă.
— Se pare că avem spectatori, zise Gorman. Să nu daţi greş.
— Nu, domnule, am un sentiment că de data asta o prindem. Nu are nici o şansă.
Câteva clipe mai târziu, Gorman o văzu pe Ellie ieşind din nori cu un grup mare de nave de asalt pe urmele ei. Privi cu sufletul la gură în timp ce ea execută un şurub perfect printre Turnuri şi apoi începu un joc de-a şoarecele şi pisica în jurul lor, oferind un spectacol incitant de viraje şi manevre acrobatice, lăsându-i pe urmăritori în spatele ei.
Gorman nu se putu abţine să nu zâmbească uitându-se la încercările oamenilor lui de a o prinde; scăpa de fiecare dată, ca un peşte alunecându-le printre degete, iar ei o luau în direcţia greşită sau se rostogoleau în aer pentru a evita Turnurile. Nu o aveau în vizor destul timp pentru a apuca să tragă în ea.
Ellie viră atât de strâns în jurul unui dom auriu din vârful unui Turn, încât un borg care îl curăţa căzu. O secundă mai târziu, se opri brusc, iar urmăritorii fură luaţi prin surprindere şi trecură de ea.
Gorman ar fi putut ghici ce avea să se întâmple şi inspiră lung în timp ce două nave se ciocniră cu alta care venea spre ei, plonjând într-o clădire. Primele două explodară într-o minge de foc atât de intensă, încât lumina îi arse ochii lui Gorman, iar forţa impactului sparse peretele de sticlă şi îl aruncă pe pat. Casca îi căzuse. Încă îmbrăcat în
pijamale şi în papuci, căută disperat casca şi şi-o puse înapoi la ureche, unde licări iar.
— Tu ai fost? strigă el, dar nu primi nici un răspuns. Tot ce putea auzi erau ţipetele celor din stradă. Se dădu jos din pat şi merse pe covorul plin de cioburi până la gaura unde fusese fereastra înainte.
Îngenunche şi privi peste margine, simţind că îi vine rău de înălţime când se uită spre străzile aflate la sute de metri sub el. Navele explodaseră la impact şi erau răsfirate pe toată lungimea Noului Arc de Marmură. Toate ferestrele pe care le putea vedea erau sparte, oamenii ieşeau din clădiri, iar cerul se umplea de sunetul sirenelor.
Încercă să ia legătura cu altcineva.
— Mal Gorman sunt, unde e?
— Nu ştim, domnule.
— O să fie în Umbre. Trimite jumătate din oameni acolo şi restul să o aştepte la ea acasă, în Barford North. S-ar putea să fie nevoie să îi ucidem familia, aşa că aveţi grijă să nu fiţi văzuţi.
***
În haosul provocat de explozie, Ellie fugi, foarte afectată de şocul cauzat. Îşi dădu seama că probabil îi cunoştea pe câţiva dintre bărbaţii care o urmăreau – îi dăduseră dulciuri sau prăjiturele din acelea cu fructe de cremă deasupra, care îi plăceau, sau imagini-hologramă cu animalele ei preferate, sau pur şi simplu o încurajau când se descurca bine la antrenamente. Şi ea tocmai văzuse cum unii dintre ei explodaseră în nave şi se prăbuşiseră într-un turn plin cu oameni adormiţi.
„Dar încercau să mă omoare! strigă ea în sinea ei. Acum nu se poartă drăguţ. Dacă nu mureau ei, muream noi. Şi nu vreau ca Puck să moară aşa. Şi nu vreau să omor oameni! Vreau acasă!”
Zbura neatent, disperată să scape de ei şi la marginea celui de-al doilea nivel al Londrei trase în jos scurt, viră şi zbură în întunericul din Umbre.
Avea şase ani când începuseră să construiască al doilea nivel al oraşului şi îşi aducea aminte cum stătea pe jos, în pijamale, cu fratele ei geamăn, uitându-se cum se înalţă stâlpii la televizor. Ea mânca piure de căpşune dintr-un bol cu ursuleţi dansatori pe margine, iar Mika mânca dulceaţă pe pâine prăjită fără coajă, unul lângă altul, cu
picioarele încrucişate, într-un moment rar în care erau tăcuţi amândoi.
Stâlpii se ridicau în faţa lor, ca picioarele unor uriaşi, membrele în parcurile oraşului şi capetele în nori. Erau lăudate ca fiind minuni ale ingineriei moderne de către mulţi politicieni.
— Am luat în considerare toate opţiunile, spunea premierul, şi am decis să construim un al doilea nivel peste Londra, pentru că numai aşa putem să rezolvăm problema inundaţiilor şi a suprapopulării. De când locuim în spatele Zidului, pur şi simplu nu este loc pentru toţi!
— Mamă! Tată! Ia uite! strigase Ellie, cu ochii strălucind de bucurie. Vor construi un palat de zâne peste Londra!
Mama ei se întoarse către televizor şi îşi scăpă brioşa pe jos.
— Vai de mine! Ce vor să facă?
— Ţi-am zis, insistă Ellie. Construiesc un palat de zâne!
— Nu pentru toţi, murmură mama ei, uitând de brioşă şi aşezându-se să se uite la un model al noului oraş învârtindu-se pe ecran. Doar cei bogaţi vor locui în al doilea nivel al palatului, Ellie.
Cei săraci, ca noi, vor fi uitaţi în întuneric.
Ellie nu înţelesese ce voia să spună mama ei atunci şi fusese supărată că iar nu erau de acord, dar, în timp ce zbura prin Umbre şi îl văzuse cu ochii ei, şi îşi dădu seama cu tristeţe că mama ei avusese dreptate. Se strecură printre stâlpii uriaşi, zgomotul motorului ei ricoşând ca o bilă grea din acoperişul de metal, şi se gândi la milioanele de oameni care locuiau în felia aceea de întunecime umedă, fără cer, în clădiri suprapopulate şi umede, unii dintre ei stând în apă până la glezne, în timp ce bogaţii locuiau în palatul de zâne cu turnuri aurii. Ştia că săracii trăiau aşa deoarece nu credeau că
au altă soluţie şi ea ştia că fuseseră minţiţi, că lumea în care trăiau nu era chiar aşa cum credeau ei.
— O să vă spun adevărul, zise ea. Şi Mal Gorman va regreta ziua în care s-a născut.
Avea nevoie de o pauză. Nu voia să se oprească în locul acela de coşmar, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu şi le putea controla şi fu nevoită să aterizeze pe acoperişul unui bloc acoperit de mucegai, cu sute de ferestre sparte. Opri motorul, îşi smulse casca şi rămase pur şi simplu liniştită, ascultând plânsetele unor bebeluşi din
apartamentele umede de sub ea.
Se întoarse să o consoleze pe Puck. Arăta ca şi cum fusese băgată
în maşina de spălat şi îşi arăta dinţii în mod agresiv, creasta ei fiind şi mai încâlcită, iar ochii sclipitori, fricoşi.
— Îmi pare rău, Puck, spuse ea cu regret. Nu voia să o mângâie, întrucât ştia că nu dorea să fie atinsă; în loc de asta, căută una din pungile cu mâncare. Se rupseseră şi se împrăştiaseră pe podea, popcorn şi alune, mâncare pentru maimuţe şi fructe uscate. Adună o mână de mâncare şi i-o răsturnă în poală. Se uită la ea cum căuta o alună.
— Eşti mai bine? o întrebă ea, în timp ce Puck o inspecta cu ochii săi căprui. Puck mirosi aluna cu suspiciune, dar o mâncă.
— Bravo, spuse Ellie, înseamnă că nu te simţi chiar atât de rău.
