lacrimi de când Mal Gorman o răpise, lacrimi care nu o ajutaseră, doar logica şi hotărârea puteau face asta.
Încetini, expirând pentru a se linişti, şi verifică în vizor coordonatele. Apoi, cu un răget care parcă muşca din valuri, nava ţâşni peste ecuator în cerul turbulent al emisferei nordice.
— Mergem acasă, spuse Ellie. Şi nici măcar Mal Gorman nu ne poate opri.
***
Era ora trei dimineaţa la Londra când Mal Gorman fu trezit cu vestea că Ellie evadase. El trebuia să fie în vacanţă; prima după mai mult de un an, dar, în loc să se relaxeze în hotelul lui scump, străbătea camera în lung şi-n lat, cu papucii puşi greşit în picioare şi capul zvâcnind. Se simţea prea bătrân ca să mai alerge peste tot după
o fată de doisprezece ani într-o navă furată. Transmiţătorul rotund de deasupra urechii sale drepte strălucea în timp ce vorbea cu unul din oamenii lui.
— La ce oră a plecat?
— Nu ştim, domnule, răspunse bărbatul spăsit. Se pare că nimeni nu ştie exact când a plecat.
— De ce? urlă Mal Gorman, cu ochii de un gri şters aproape ieşindu-i din orbite. Ce se întâmpla acolo? Dansaţi cu toţii cancan la popota ofiţerilor? Dădeaţi o petrecere în pijamale?
— Nu, domnule, răspunse bărbatul. Doar că… s-a strecurat fără să
fie văzută.
— S-a strecurat dintr-o cameră încuiată de pe o navetă spaţială?
— Da, domnule, zise bărbatul. Am tot încercat să ne dăm seama cum a reuşit, dar nu avem nici imaginile de la camera de supraveghere pentru că le-a distrus înainte să plece. A reuşit cumva să intre în fiecare navă Pod Fighter şi să le infesteze sistemul de zbor cu un virus, ca să nu o putem urmări.
— Incredibil, şuieră Gorman. Ce adunătură de cretini incompetenţi! Cum se poate ca o fată de doisprezece ani să evite câteva sute de soldaţi şi să evadeze de pe o staţie orbitală a Pământului?
— Nu ştiu, domnule, se scuză bărbatul. Dar programatorii lucrează
la nave, iar jumătate din ele sunt deja funcţionale din nou. Suntem
pregătiţi dacă aveţi nevoie de noi. Putem fi acolo în zece minute.
Bărbatul ezită, apoi întrebă:
— Ştie Secretul?
— Da, replică Gorman, cu greutate. Dar nu cred că din cauza asta a fugit. I-am spus recent că părinţii ei o cred moartă. Cred că asta a supărat-o. A luat şi maimuţa?
— Da, domnule.
— O, nu! Gorman simţi o durere în piept încercând să-şi imagineze consecinţele cauzate de sosirea acasă a lui Ellie cu o maimuţă capucin neagră. Se aşeză cu greutate pe pat şi îşi căută pe sub lampă pastilele Veşnicia. Avea o sută opt ani şi era dependent de ele.
— Ce vreţi să facem, domnule?
Mal Gorman se gândi o clipă, trecându-şi mâna uscată peste ultimele fire firave de păr cărunt. Nu voia să o ucidă pe Ellie; până la urmă, petrecuse un an antrenând-o, iar ceilalţi doi copii pe care îi răpise muriseră. Şi îi plăcea de ea; era bosumflată şi încăpăţânată, dar atât de inteligentă, încât ar fi fost păcat să o ucidă acum. Dar, dacă nu o puteau controla pe o staţie orbitală ca Regina Nordului, nu ar fi putut să facă asta nicăieri. Ellie cunoştea Secretul şi se îndrepta spre casă cu un animal viu. Era la fel de periculoasă ca o bombă nucleară.
Gorman se aplecă şi apăsă un buton de deasupra patului din camera de hotel, care făcu draperiile să se despartă şi să dezvăluie o privelişte uluitoare a Londrei. Noile Turnuri Aurii, scoase parcă din paginile celor 1001 de nopţi, străluceau ademenitor în jurul lui, amintindu-i de câte ar fi trebuit să vadă a doua zi. Pufni supărat şi se întoarse cu spatele la privelişte.
— Măcar ştim încotro se îndreaptă, spus el. Se duce în văgăuna aia de oraş, Barford North, să-şi vadă familia. Să se patruleze pe coasta de sud a Angliei şi cereţi şi ajutorul poliţiei. Spuneţi-le că are un animal cu ea. Vor fi atât de speriaţi să nu fie infestaţi cu Ciuma Animalelor, încât se vor bate pentru cele mai mari arme. Trebuie ucişi amândoi înainte să ajungă acasă şi să ia legătura cu cineva.
— Da, domnule.
— Adică să-i distrugeţi, spuse Gorman. Vreau să-i pasaţi, sfărâmaţi, tocaţi şi îngropaţi undeva sub o tonă de ciment. Ai înţeles?
— Da, domnule.
— Şi acţionaţi rapid. Ar trebui să mă bucur de vacanţă. Sunaţi-mă
când o găsiţi.
Gorman smulse transmiţătorul de la ureche şi îl aruncă pe pat.
Apoi strigă după majordomul lui, Ralph, şi îi ordonă să pună de ceai.
Presimţea că nu avea să doarmă bine nici în noaptea aceea şi că nici de plimbat a doua zi nu putea fi vorba.
— Ellie, prostuţo, zise el, n-ai să reuşeşti.
***
Ellie îşi amintea fiecare detaliu din noaptea în care fusese răpită de Mal Gorman şi, în timp ce zbura spre casă, amintirile îi alergau prin vene ca un venin. Îşi amintea ce mâncaseră la cină şi că mama ei fusese îmbrăcată în albastru, că se răstise la fratele ei, Mika, pentru că
o ciufulise, şi că nici măcar nu îşi luase la revedere când plecase din apartament. Alergase pe scări, pentru că liftul nu funcţiona, şi de atunci nu-şi mai văzuse familia.
Fusese noaptea perfectă pentru o răpire. Norii se rostogoleau grei peste Barford North, înghiţind lumina lunii, iar ceaţa din valea Tamisei îmbrăţişa pământul, încât sutele de turnuri de refugiaţi păreau să plutească asemenea unor pietre de mormânt într-un imens cimitir înfricoşător. Nu era multă lume pe pasajele pietonale care se înfăşurau în jurul turnurilor ca nişte şerpi de beton şi, nerăbdătoare să fie cu prietenii ei, Ellie alerga cât de repede putea, cumva şi conştientă că ceva nu era în regulă, că se ascundea ceva în umbră.
Dar când mâinile lui Gorman se strecurară de acolo, îmbrăcat în negru ca un ninja, cu ochii ca nişte crăpături, ea nu avu timp să îşi dea seama ce se întâmplă. Nu-şi aducea aminte de atingerea mâinilor lui sau de înţepătura din gât – într-o clipă, se întreba dacă are destui bani pentru un shake de căpşune Fab1, în următoarea – mintea ei aluneca într-un loc întunecat ca moartea.
