Voia să iasă din navă ca să îşi întindă picioarele când auzi sunetul motoarelor venind dinspre sud. Nu se aşteptase să fie găsită atât de repede şi fu cuprinsă de o teamă care o făcu să se topească în scaun.
Nu se simţea pregătită şi pentru prima dată de când evadase fu copleşită de panică. Respiră adânc, încercând să-şi controleze emoţiile, dar plângea, iar bărbia îi tremura în timp ce se chinuia să-şi pună centura şi casca peste părul transpirat.
„Trebuie să fii pregătită, îşi spuse. Sau vom muri.”
Porni motoarele şi coborî cu nava spre masa de apă întunecoasă
care fusese înainte râul Tamisa, răsucindu-se spre vest, spre casă.
Începu să-şi dea seama că fusese o greşeală să zboare prin Umbre; clădirile erau mult mai mici, majoritatea construite în secolele al XIX-lea şi XX, când nu erau aşa mulţi oameni. Nu avea unde să se ascundă
decât după stâlpii imenşi şi imediat se trezi cu o turmă de nave după
ea şi aerul deveni încărcat de lasere cu care se trăgea în ea şi care o ratau milimetric, orbind-o, încât aproape că nu vedea pe unde zboară. Înţelegea că sunt hotărâţi de data asta; starea lor se schimbase de când colegii lor muriseră şi voiau vărsare de sânge. O
auzi pe Puck ţipând de frică în timp ce ea se ferea şi se răsucea, efectuând manevre imposibile printre stâlpi. Chipurile din familia ei îi dansau prin faţa ochilor orbiţi în timp ce încerca să nu mai fie atentă la ţipetele maimuţei din spatele ei. Luptă pentru Puck până în ultima clipă, dar ei erau prea mulţi, şi ea prea obosită.
— Nu! ţipă ea când simţi nava încasând o lovitură din plin. Panoul de control din faţa ei începu să lumineze haotic, apoi se stinse şi dintr-odată se trezi într-un întuneric total, prăbuşindu-se ca o pasăre moartă către apa neagră şi rece unduind.
***
De când dispăruse Ellie, fratele ei geamăn, Mika, dormea în patul ei. Camera lor era micuţă; cele două paturi suprapuse răsăreau dintr-un perete, separate doar printr-o fâşie de loc de dulapul în care îşi ţineau hainele şi jucăriile. Se certau tot timpul pe spaţiu de când erau foarte mici, mai ales în legătură cu paturile. Mika insista să doarmă
deasupra, şi asta o scotea pe Ellie din minţi.
— Nu e corect! ţipa ea la el. Mereu dormi sus!
— Asta pentru că eu mi-o doresc mai mult ca tine, răspundea el, întorcându-se cu spatele la ea.
— Ba nu!
— Nu mai ţipa la mine, Ellie. Eşti nesuferită.
Apoi Ellie trăgea tare de marginea păturii lui şi încerca să o ia cu totul de pe el într-o frenezie, şi el o ţinea bine, încă cu spatele la ea, amândoi hotărâţi să nu cedeze.
— Te urăsc! striga ea.
— Ba nu, răspundea el încet, lucru care o supăra şi mai tare. Mă
iubeşti.
— Nu te complimenta singur. Eşti naşpa.
— Şi apropo, Ellie, eu sunt mai mare, aşa că patul de sus mi se cuvine de drept.
— Mai mare cu numai zece minute, porcule egoist!
Se opreau numai când interveneau părinţii. Dacă nu ar fi fost ameninţaţi cu înfometarea, că vor dormi pe jos sau că nu vor mai vedea lumina zilei niciodată, cei doi s-ar fi certat de la răsăritul până
la apusul soarelui, din cauză că erau atât de asemănători. Amândoi aveau aceeaşi combinaţie de sânge italian şi indian, amândoi aveau ochii negri, intensificaţi prin pasiune şi inteligenţă. Pe măsură ce crescuseră, se lungiseră şi erau pe rând încăpăţânaţi şi schimbători, supăraţi în pat, apoi energici şi amuzanţi şi jucăuşi.
— Nu vă e uşor cu ei, spusese învăţătoarea lor, doamna Fowler, cu o privire ofilită. Nu ştiu cum vă descurcaţi.
Dispariţia lui Ellie îl afectase atât de mult pe Mika încât chiar şi un an după aceea simţea aceeaşi disperare ca şi în noaptea în care se întâmplase. Dar cel mai rău, după cum credeau părinţii lui, era că
refuza să creadă că ea murise. Mika refuzase să participe la înmormântare, în ciuda rugăminţilor părinţilor săi, şi rămăsese acasă
supărat, în patul lui Ellie. Şi, începând cu acea zi, de câte ori venea vorba despre asta, el se enerva, aşa că nu mai îndrăzneau să-i vorbească despre Ellie.
Nu îi lăsase să-i schimbe aşternutul, pentru că păstra mirosul ei.
Parcă spiritul ei era încă în cameră şi ei credeau că, atunci când murise Ellie, dispăruse şi o parte din Mika, aşa că ei îi plângeau pe amândoi. Fusese o perioadă îngrozitoare, când părea că soarele nu mai strălucea pentru ei şi fusese înlocuit de o gaură neagră.
Mika era sigur că Ellie nu era moartă. Poliţia le spusese, imediat după dispariţia ei, că cel mai probabil căzuse de pe pasarelă şi se înecase în apa strânsă de inundaţii. Dar el nu şi-o putea imagina pe Ellie căzând de pe pasarelă – nu era atât de proastă. Pentru a cădea din greşeală ar fi trebuit să se urce peste balustradă şi, mai mult, purta noii pantofi sport pe care îi primise de Crăciun. Era atât de mândră de ei încât ţipase la el pentru că dăduse din greşeală peste unul din ei în cameră. Nu avea cum să se fi căţărat cu ei peste balustradă, mai degrabă ar fi evitat băltoacele pentru a nu-i uda.
Mika ştia că ea este departe, pentru că putea simţi legătura dintre ei întinsă ca o coardă invizibilă şi îl durea. Era supărat pe părinţii lui, pentru că renunţaseră la ea şi era neîncrezător în cei care îi spuneau că este moartă. Poliţia, procurorul care se ocupase de deces, profesorii lui – îi ura pe toţi şi trăia într-o lume numai a lui, în care o aştepta pe sora lui şi nimeni altcineva nu avea voie acolo.
În timp ce Ellie se zbătea pentru viaţa ei în jurul Turnurilor Aurii din Londra, Mika se trezi, alert şi cu inima bătându-i puternic. Se ridică în capul oaselor pe întuneric, întrebându-se dacă o visase pe ea, dar nu îşi putu aduce aminte.
— Ellie? şopti el, dar ştia că fata nu era aproape. Simţi altceva totuşi, ceva ciudat în jurul lui. Îşi ţinu respiraţia ca să poată asculta liniştea, zgomotele din noapte şi îl auzi pe tatăl lui cum se întoarce pe partea cealaltă şi murmură ceva în somn, dar erau şi alte sunete care
erau neobişnuite şi se strădui să le audă. Da, se auzeau voci înfundate prin perete. Erau oameni în holul din afara apartamentului lor. Îşi apăsă urechea de perete şi ascultă pentru un timp. Nu putut distinge cuvinte, îşi dădu doar seama că încercau să vorbească încet şi că erau mulţi, majoritatea bărbaţi. Se simţi speriat şi se întoarse în pat, astfel încât era pe jumătate jos şi se întrebă dacă să-şi trezească părinţii şi să le spună.
Se decise că nu va face asta.
Se uită la ceasul care lumina intermitent la capătul patului. Era ora patru dimineaţa. Ce se întâmpla acolo? Se auzea mult trafic, neobişnuit de mult pentru noapte. Se ridică şi se duse încet înspre fereastră, ridică jaluzelele şi împietri din cauza şocului. O navă a Poliţiei plutea foarte aproape. Poliţiştii mâncau hotdogi în timp ce li se scurgea ketchup pe pantaloni şi abia după câteva secunde îşi dădură seama de băiatul dezbrăcat care se holba la ei cu ochi negri, sfidători. Pentru un moment, îngheţară şi ei, apoi feţele lor roşiră de vinovăţie şi nava ţâşni la dreapta, la adăpost. Mika coborî jaluzelele, panicat şi îşi căută cu stângăcie pantalonii pe podea, cu inima bătându-i puternic. Îi găsi şi îi trase pe el, blestemând, fiindcă se împiedicase de ceva ascuţit, apoi se repezi în living, unde dormeau părinţii lui pe o canapea extensibilă.
— Mamă! Tată! Treziţi-vă! şopti el frenetic. Se întâmplă ceva ciudat.
