— Mika, strigă Asha, aplecându-se pentru a-l ţine de umeri. Ce se întâmplă? Dar el nu putea răspunde, doar ochii lui negri o implorau să îl salveze.
— David, strigă ea. Cheamă salvarea!
Capitolul 3
Mal Gorman coborî în Umbre pentru a vedea cu ochii lui dovezile morţii lui Ellie şi a lui Puck. Voia să le privească trupurile scoase din râu şi închise bine în coşciuge, ca să fie sigur că nimeni nu avea să
afle că răpise un copil sau că un animal trecuse de Zid. Ştia că era vina lui; i-l dăduse lui Ellie ca animal de companie şi îi subestimase acesteia capacităţile, şi, deşi ştia sigur că nu avea să îşi piardă slujba, nu voia să recunoască nişte greşeli atât de grave. Mal Gorman nu era obişnuit să greşească şi îşi simţea creierul înţepat ca de albine din cauza asta. Dar cum ar fi putut el să ştie că un copil de doisprezece ani va fi în stare să evadeze de pe o staţie orbitală? Ellie era extraordinară; era atât de puternică şi de ciudată, şi, deşi era uşurat că maimuţa murise, era enervat că pierise şi Ellie. Nu avea cum să
mai descopere de ce era atât de specială şi nu ar mai fi putut să o folosească. Se simţea ca şi cum ar fi spart o vază preţioasă şi se uita la cioburile aşternute la picioarele lui.
„Dar mai erau şi alţii ca ea, îşi aminti el, nu mulţi, dar destui.”
Orele de dinaintea răsăritului în Umbre erau asemenea celor de la miezul nopţii, apus şi după-amiaza devreme, întunericul artificial fiind foarte puţin pătruns de raza luminii în regim economic. Doar temperatura şi vânturile variau; vara era cald şi umed ca într-o conservă cu apă stătută, iar iarna era foarte frig. Indiferent de sezon, umezeala se agăţa de clădiri, acoperind totul cu un mucegai care provoca boli de plămâni fatale.
Mal Gorman ura Umbrele, mai ales la ora cinci fără un sfert dimineaţa, când se presupunea că el este în vacanţă. Stătea pe puntea bărcii poliţiei, înaintând pe vechea albie a Tamisei, uitându-se la peisajul dezolant al clădirilor scufundate pe jumătate în apa murdară.
Râul ieşise de mult din matcă şi acoperise zona mai joasă a oraşului.
Zări ruinele pline de licheni ale galeriei Tate Modern şi ale Turnului Londrei, dar nu se bucură de o astfel de privelişte; aceste obiective erau lipsite de interes şi dezgolite de valoare.
Sub punte echipajul pregătea micul dejun şi câţiva poliţişti mâncau ouă Fab şi carne conservată şi beau ceai, având armele aşternute pe podea. Gorman se simţea prea obosit şi prea stresat pentru a mânca.
„Dar ce a fost mai rău a trecut, se gândi el. În curând, voi reuşi să
uit de muncă, apoi mă voi bucura de vacanţă.”
Tremură şi îşi ridică gulerul de la palton, pentru a-şi proteja gâtul de vântul nemilos. Tovarăşul său de pe punte era Comisarul Poliţiei de pe râu. „Un om cu un caracter insipid”, gândea Gorman, „care îşi petrecea ziua pescuind cadavre din apă şi noaptea se îndopa în restaurantele de lux din Turnurile Aurii”. Ochii lui erau maliţioşi, faţa îi era grăsuţă, iar pielea, pătată şi pământie.
— Nu ştiu cum poţi munci aici, spuse Gorman.
— Ei, te obişnuieşti, răspunse comisarul, bărbia tremurându-i ca un aluat moale. Nu o să dureze mult. Băieţii ştiu unde s-au prăbuşit şi au destulă experienţă – ea va fi cadavrul cu numărul douăzeci pescuit în seara asta. Trebuie să îi scoatem, altfel încep să miroasă. Mmmm, simt miros de cârnaţi.
— Ai încredere în oamenii tăi? întrebă Gorman.
— Da, spuse comisarul după o scurtă pauză. Şi-au luat cu ei costume protectoare şi măşti. Sunt atât de speriaţi, încât au tras la sorţi ca să se hotărască cine se duce după ei. Nu vor spune nimănui.
Nici soţiile sau copiii nu i-ar mai atinge dacă ar afla că au intrat în contact cu un animal.
— Foarte bine, zise Gorman. Pentru că, dacă le scapă ceva despre ce iese din navă, am puterea, de la Guvernul de Nord, să îţi distrug viaţa. Ai înţeles?
— Da, domnule, răspunse comisarul, cu bărbia tremurându-i în continuare. Rămase tăcut câteva clipe, curăţându-şi murdăria de sub unghii. Mal Gorman avea ceva care îl speria mai mult decât grozăviile din apa întunecată de sub ei.
Gorman se uită peste marginea bărcii. Deasupra apei plutea un covor de gunoi în putrefacţie. Pe lângă barcă trecură o păpuşă fără
ochi, grotescă şi acoperită de mizerie, ambalaje de fast-food şi un pantof sport acoperit de mâl.
„Ce mizerie”, se gândi el. Patruzeci şi trei de ani de trai în spatele Zidului însemnaseră dezlănţuirea iadului pe Pământ. Întreaga populaţie era îngrămădită pe o treime din spaţiul iniţial pentru a scăpa de animale şi fiecare hectar de pământ fusese folosit pentru a se construi pe el. Câmpurile, pădurile, parcurile şi grădinile nu mai
existau. Nu mai era loc decât pentru ciment şi pentru oameni.
Gorman avea o cabană frumoasă de lemn în Canada înainte de Ciuma Animalelor. Acolo, obişnuia să se ducă în vacanţă, nu la Londra. Dar frumoasa lui cabană fusese demolată pentru a face loc unui bloc, iar sute de oameni locuiau pe spaţiul care fusese înainte grădina lui.
— Aha, spuse comisarul, trezindu-l pe Gorman din reveria dureroasă. Se uita spre silueta unei bărci aflate la distanţă de ei, în apropierea vechii clădiri a Parlamentului.
— O să ajungem chiar la timp să îi vedem pe oameni cum îi scot.
Apoi luăm un mic dejun copios, nu-i aşa? Ca să alungăm frigul. De fapt, cred că voi mânca vreo doi cârnaţi Fab cât aşteptăm.
Gorman se uită după el cum se strecoară cu trupul lui imens prin uşa micuţă, cam ca o pernă prin ascunzătoarea unui şoarece.
„Ce om dezgustător”, se gândi el.
Îi era frig, era obosit şi voia să stea jos să îşi odihnească genunchii.
O blestemă pe Ellie în timp ce se plimbă în sus şi-n jos pe punte, dorindu-şi ca totul să se termine mai repede şi să se poată întoarce în camera lui călduroasă din hotelul de pe nivelul doi.
„Ce bine că părinţii o credeau oricum moartă, se gândi el, imaginându-şi cât de indignaţi ar fi fost dacă ar fi aflat ce se întâmplase, de fapt, cu fiica lor.”
Gorman îşi pierduse cabana din cauza Ciumei Animalelor, dar în alte privinţe cauza disperării unora fusese motivul pentru care viaţa lui se îmbunătăţise considerabil; din cauza ciumei erau multe posturi bune disponibile, aşa că reuşise să avanseze în cadrul Guvernului de Nord şi devenise ministrul Dezvoltării Tinerilor. Avea un birou luxos în noua clădire a Parlamentului, şi Regina Nordului, o întreagă staţie orbitală, se afla sub comanda lui. Era unul dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi oameni din Nord. Aşa că el era bucuros că apăruse Ciuma Animalelor. Nu s-ar fi descurcat la fel de bine altfel. Şi celălalt aspect grozav, după părerea lui, era că reproducerea fusese interzisă timp de treizeci de ani, deoarece nu era destul loc pentru toţi. Aşadar, nu numai că avea o slujbă mult mai bună, dar reuşise să îşi cheltuie banii obţinuţi la restaurant fără să aibă vreun copil la masa de alături care să ţipe din toţi rărunchii sau care să îşi frece budincă în păr. Îşi amintea cât de nepoliticoasă fusese Ellie şi cât de nerecunoscătoare.
De fapt, toţi fuseseră aşa; cei trei copii pe care îi răpise proveneau din familii sărace de refugiaţi şi ar fi trebuit să îi mulţumească pentru că
le acorda atenţie. Le dăduse cadouri şi dulciuri şi ceva de făcut, dar ei plângeau tot timpul că le era dor de familiile lor, iar acum erau toţi morţi. Îşi dădu seama că avea nevoie de o nouă tactică pentru următoarea încercare.
În curând, ar fi avut nevoie de mii de copii, nu numai de trei, şi ar trebui să ştie cum să îi controleze. Nu putea face nimic dacă ei plângeau tot timpul sau încercau să fugă. Dar, înainte să se poată
gândi cum să înceapă din nou, trebuia să rezolve problemele cauzate de greşelile lui anterioare.
