„În curând, într-un centru de jocuri de lângă tine, răsună vocea joasă. Cea mai tare experienţă de joc. Un nou joc care îţi va părea atât de real încât vei uita că este un joc. Tu vei deţine controlul. Tu îţi vei folosi abilităţile pentru a-ţi salva planeta de flota Steaua Roşie! Joacă
POD FIGHTER dacă ai curaj.”
Cuvântul „joacă” era pus pe imaginea unor nori pufoşi. Apăru de câteva ori pe ecran, apoi fu înlocuit de „POD FIGHTER”, care se răsuci prin cosmos atât de repede încât toate stelele deveniră urme luminoase.
Apoi apăru o flotă de nave adevărate, ca un şir de pantere negre zvelte pe puntea unei nave de luptă. Străluciră în lumina soarelui, curbele lor elegante părând ameninţătoare şi puternice.
Un grup de copii alergă către ele şi parbrizele curbate se deschiseră. Câte doi copii se urcară în fiecare navă, unul în faţă şi unul în spate, aşezându-se pe scaunele negre şi joase care îi învăluiră.
Păreau fericiţi şi hotărâţi, punându-şi căştile şi ajustându-şi centurile cu uşurinţă. Parbrizul coborî şi îi ascunse, iar câteva momente mai târziu zgomotul de motoare umplu apartamentul. Navele se ridicară
în perfect sincron şi plutiră deasupra punţii. Apoi unul câte unul, de la stânga la dreapta, îşi ridicară boturile spre cer şi ţâşniră atât de repede încât păru că dispăruseră pur şi simplu.
Mika se simţi ciudat dintr-odată – ameţit, ca şi cum s-ar fi ridicat prea repede. Îşi închise ochii şi se văzu urcând în locul pilotului întruna din nave. Putea simţi scaunul sub el, care se curba pe lângă
corpul lui – cunoştea mirosul scaunului şi felul în care se aşeza casca pe capul lui, îi erau familiare până şi panourile de control strălucitoare.
— Eşti bine? O găsi pe Helen uitându-se la el, curioasă. Reclama se terminase.
— Da, sunt bine, zise el. Deci, ce crezi?
Ea tăcu pentru câteva clipe, arăta de parcă se gândea dacă să spună
ceva sau nu.
— Ce e? întrebă Mika, sperând să o facă să răspundă.
— Nu trebuie să afle nimeni cum te simţi, spuse ea, întunecată, nici măcar părinţii tăi. Trebuie să spui că îţi pare rău şi că ai greşit.
— De ce? întrebă Mika, furios şi speriat din cauza schimbării ei. Tu eşti, de acord cu mine, ştiu că eşti, ştii şi tu că se întâmplă ceva ciudat, dar nu vrei să recunoşti! Ce ar trebui să fac în legătură cu vitaminele? Trebuie să mă întorc la şcoală săptămâna viitoare şi să îi cer scuze domnului Grey şi s-o beau şi nu vreau să fac asta! – Trebuie,
spuse ea cu severitate. Nu ai de ales, Mika. Gândeşte-te la ce se va întâmpla dacă nu o faci. La ce se va întâmpla cu tine şi cu părinţii tăi.
Helen se uită la el întrebător şi băiatului îi veniră în minte două
imagini: prima cu familia lui mutându-se în Umbre, pentru că erau prea săraci, şi a doua cu Detroit Pippin într-o celulă de închisoare. Se cutremură.
— Pe lângă asta, continuă Helen, mutându-şi privirea de la el şi uitându-se pe fereastră în timp ce o masă de nori cenuşii se revărsa peste bloc. Am senzaţia că, dacă vei încerca jocul, vei fi bucuros că ai făcut-o.
— De ce?
— Poate aşa vei găsi răspunsuri la unele din întrebările tale.
Tot nu se uita la el şi Mika îi studie ochii care priveau spre nori.
Păreau greu încercaţi, ca şi cum ar fi blocat un secret care voia să
scape şi ea trebuia să nu se uite la el ca să-l poată opri. Cum a putut fi atât de orb? Helen era singura care crezuse că Ellie încă trăieşte, aşa că trebuie să aibă măcar o idee unde este Ellie!
— Ce ştii, Helen? întrebă el. Uită-te la mine.
— Vai de mine, zise ea, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o reverie.
Aruncă o privire la încheietura mâinii, deşi nu avea nici un ceas. Ar trebui să plec. Trebuie să iau nişte paste în drum spre casă sau poate era vorba de ojă? Nu-mi aduc aminte. Totuşi, dacă le iau pe amândouă, nu dau greş, nu-i aşa?
Începu să se ridice, foarte greoi, ca şi cum încheieturile ei se blocaseră cât timp fusese aşezată. Mika sări de pe canapea şi se puse în faţa uşii.
— Nu poţi pleca încă, zise el, în timp ce ea îşi punea boneta de ploaie. Trebuie să îmi spui ceea ce ştii.
— Lasă-mă să mă concentrez puţin sau îmi voi pune galoşii invers, bombăni ea, încercând să câştige ceva timp. Mika o privea cu o hotărâre pe care o mai văzuse în ochii îndrăgostiţilor şi a dependenţilor de droguri şi pentru o clipă se simţi foarte vinovată şi îşi dori să îi fi zis că e nebun sau să îşi caute alt îndrumător, unul care nu ştia ce ştia ea, unul care să îl fi convins că Ellie nu mai trăieşte. Se simţea ca şi cum îi arăta drumul spre peştera unde se găsea un uriaş
periculos.
„Dar, se gândi ea, el oricum se îndrepta într-acolo. Măcar aşa ar fi avut încredere în ceea ce îi dicta instinctul şi ar fi câştigat ceva din asta. Poate că o va găsi, e destul de inteligent şi de hotărât.”
— Ar trebui să ai încredere în instinctele tale, spuse ea. Eşti un băiat foarte special. Încrede-te în ceea ce simţi, joacă şi ai grijă.
— Ce ştii? Te rog! o imploră el, în timp ce Helen se apropia de uşă.
Nu poţi pleca fără să-mi spui!
Ea apăsă butonul şi uşa se deschise.
— Gata! Vin cu tine! spuse Mika, căutându-şi pantofii. O să-mi spui totul, chiar dacă trebuie să vin după tine prin tot supermarketul!
— Nu poţi, zise Helen, arătând către gulerul de la gâtul lui. O să te electrocuteze şi o să faci pe tine.
— La naiba! zise Mika, ducându-şi mâna la gât. Stai!
