Mika ridică din umeri şi se uită în altă parte. Putu simţi cum Kobi îl urmăreşte cu ochii lui inteligenţi.
— N-am altceva mai bun de făcut, răspunse el sec.
— O să te ajut să îi prinzi din urmă, se oferi Kobi. O să-ţi arăt tot ce am învăţat.
— Mulţumesc, răspunse Mika bucuros.
Kobi luă ceva din buzunar şi începu să se joace cu el.
— Ce e? întrebă Mika.
Kobi ridică obiectul să îl poată vedea şi Mika. Era o girafă mică, un miniborg. Clipi înspre Mika şi îşi mişcă gura ca şi cum ar fi mestecat frunze. Kobi o aşeză pe palma lui şi ea începu să se plimbe. O pală de vânt aproape că o dobori şi Kobi abia o prinse. O puse cu grijă înapoi în buzunar.
— E uimitoare, zise Mika. De unde o ai?
— Am făcut-o eu, zise Kobi, din bucăţile unui robot-aspirator.
— Ce îndemânatic… Mika se opri brusc. Ar fi vrut să continue, să îi spună lui Kobi cât de mult i-ar fi plăcut lui Ellie şi se opri chiar înainte să îi iasă cuvintele din gură. Kobi nu ştia de Ellie, nu o cunoscuse niciodată, nici nu ştia că Mika are o soră geamănă, şi Mika îşi dădu seama că era mai bine aşa. Era mai uşor, mai puţin complicat să aibă un prieten care nu ştia nimic. Dar lui Ellie i-ar fi plăcut de Kobi Nenko şi girafa lui şi Mika simţi că îl înşală pentru că nu îi spune de ea.
Era o noapte friguroasă şi vântul era umed şi feroce, dar Mika observă că erau mult mai mulţi oameni pe-afară decât de obicei şi toţi o luau înspre oraş. Trei fete alergară pe lângă ei, apoi se opriră şi se întoarseră, cu ochii sclipitori şi părul în bătaia vântului.
— Hei, Kobi! strigă una dintre ele. Vii la centru?
— Da, murmură el.
— Ce bine! Ne vedem acolo!
Mika le privi pe fete fugind, întrebându-se cine erau.
— Când le-ai întâlnit? întrebă el, amintindu-şi că fetelor le era de obicei teamă de Kobi.
— Săptămâna trecută la centru, spuse Kobi. Dacă te pricepi la joc, oamenii ajung să te cunoască.
— Deci te pricepi la joc? întrebă Mika.
— Presupun că da, zise Kobi, ridicând din umeri. Afişează
rezultatele pe un ecran la sfârşit ca să vezi cum te-ai descurcat.
— Cine e cel mai bun? întrebă Mika înfierbântat, simţindu-se dornic de competiţie.
— Ruben Snaith.
Mika îşi simţi obrajii arzând la auzul numelui lui Ruben.
— Pare şi normal, nu-i aşa? spuse el înciudat. Nu ar avea nimeni curaj să fie mai bun decât Ruben.
Ajunseră în piaţă şi Mika văzu centrul de jocuri pentru prima dată.
Clădirea fusese înainte magazinul Bargain Mart, unde se vindeau obiecte care se stricau după câteva minute, pentru unul sau două
credite, care era închis de un an. Centrul era de două ori mai înalt decât vechea clădire şi inunda întreaga piaţă într-o lumină albastră
care pulsa, iar pentru prima dată de când fusese construit oraşul în urmă cu patruzeci şi trei de ani, acesta părea însufleţit. Chiar şi băltoacele şi fântâna dezafectată păreau frumoase şi fiecare picătură
de ploaie de pe geamurile magazinelor strălucea ca o piatră preţioasă.
Lumina fluorescentă, care venea prin neoane curbate de-a lungul clădirii izbucnea într-o cascadă albastră în vârf, iar dedesubt o mare de oameni intra în centru prin uşile de sticlă. Atmosfera părea atât de fermecată încât era contagioasă, şi Mika simţi un fior de-a lungul cefei, din cauza entuziasmului şi a vântului.
Apropiindu-se de uşi, fură izbiţi de un aer cald, mirosuri de mâncare, ţipete şi muzică. Mika îl lăsă pe Kobi să intre primul şi se uită la el cum este oprit de doi bărbaţi în uniforme bleumarin care purtau logoul FDT pe buzunare. Unul dintre bărbaţi îi scană retina lui Kobi, apoi îl lăsă să treacă. Mika îl urmă, puţin speriat de lumina dură care îi scana ochiul. Odată ajuns înăuntru, se uită în jur şi încercă să asimileze tot ceea ce vedea. Intrarea în centru era o zonă
de cumpărături, cu podele albe şi lustruite, magazine fără uşi şi restaurante de fast-food pe ambele laturi: Expresul de Carne, Banghra Balti, Coliba cu gustări Kosha şi Barul Ra Ra, dar şi magazine unde se vindeau haine, încălţăminte, dulciuri, cosmetice şi bijuterii. Zona era
aglomerată şi zgomotoasă, de la fiecare magazin şi restaurant auzindu-se câte o melodie diferită, fiecare masă fiind înţesată de oameni care râdeau. Logoul Departamentului pentru Dezvoltarea Tinerilor apărea peste tot: pe uniformele angajaţilor, pe spătarele scaunelor, chiar şi pe paiul de la băutura Fab, iar Mika simţi un val de neîncredere văzând asta. Era ciudat să vezi cum se poartă toţi şi se simţi ca şi cum lipsise un an, nu o săptămână; atmosfera era atât de diferită faţă de cea de la şcoală, fără letargia care îi făcea pe oameni să
se mişte greu şi să caşte toată ziua, care fu înlocuită cu o frenezie aproape de isterie. Aşa ceva nu se mai văzuse până atunci şi părea un miraj în deşert – lui Mika i se păru că, dacă închide ochii şi i-ar deschide din nou, totul ar dispărea, şi el ar fi singur în piaţa ploioasă.
Se uită la nişte copii care strigau unii la alţii din părţi diferite ale centrului, o fată izbucnind în râs, cu shake scăpându-i din gură. Nu îi plăcea ce vedea.
— Ţi-am zis că au luat-o toţi razna, spuse Kobi. Vino cu mine. Se îndreptă rapid către două uşi negre imense la capătul magazinelor.
Deasupra lor era un ecran pe care se putea vedea reclama jocului Pod Fighter. Trecură de uşi şi se opriră pentru ca ochii lor să se adapteze la întuneric şi, pe măsură ce formele simulatoarelor Pod Fighter începură să li se arate, Mika avu senzaţia că se uită într-o peşteră
plină de păianjeni uriaşi. Simulatoarele aveau opt picioare şi păreau ciudate şi ameninţătoare. Erau aşezate pe un rând, cu patru picioare prinse de tavan şi celelalte patru pe podea, cu corpurile lor negre alungite în mijloc. Câteva simulatoare erau nemişcate şi arătau ca şi cum se ascundeau în întuneric, aşteptând nişte muşte de mărimea unor oameni. Altele se mişcau şi se învârteau, picioarele lor strângându-se şi lungindu-se în ritmul jocului. Mika se îndreptă încet spre ele cu inima bătându-i puternic.
— Ciudate, nu-i aşa? spuse Kobi.
Mika dădu din cap, neputând să vorbească.
