Câteva secunde mai târziu, un zgomot asurzitor se auzi de la motorul navei, sub ei.
— Tare, zise Mika.
Simţi o briză puternică trecând prin casca lui şi zgomotul crescu în intensitate până când dinţii îi clănţăniră. Decolară, plutiră deasupra navei pentru câteva clipe, apoi nasul se îndreptă în sus şi ţâşniră spre cer.
— Pot simţi viteza în stomac, zise Mika.
— Ţi-am zis că o să ţi se pară real, spuse Kobi. Stai să vezi când o să ajungem deasupra norilor – o să rămâi perplex.
Deasupra lor era o pătură densă de nori cenuşii şi trecură prin ea, nu văzură nimic pentru câteva secunde şi când ajunseră pe partea cealaltă putură vedea că lumina o transformase într-un covor strălucitor de zăpadă de un alb perfect. Era frumos. Cerul era senin şi albastru deasupra lor şi Kobi roti uşor nava pentru ca Mika să se poată bucura de privelişte. Era atâta spaţiu în jurul lor încât Mika se simţi neprotejat şi speriat, totul părea atât de real, deja uitase că era doar un joc. Kobi trase de manetă şi ţâşniră iarăşi, urcând din ce în ce mai mult până când cerul senin făcu loc întunericului transparent al cosmosului, iar ei pluteau printre stele şi se uitau în jos la planetă.
— Pregăteşte-te, zise Kobi. O să primim primul atac imediat. Ai grijă în stânga ta.
Mika le auzi înainte să le vadă. Se pregăti, hotărât să îl impresioneze pe Kobi cu o mostră de talent nativ. Un ţiuit trecu pe lângă urechea lui stângă. Se întoarse să se uite şi văzu un convoi de nave roşii întorcându-se spre ei.
— Ce fac? întrebă Mika, panicat.
— Trage în ei, zise Kobi. Eu întorc.
Totul se întâmplă prea repede. Mika strânse maneta şi căută
butoanele, dar până să apuce el să tragă fu deja prea târziu. Văzură o
lumină puternică, apoi întuneric.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el.
— Ne-au lovit, răspunse Kobi, dându-şi casca jos.
Pe vizorul lui Mika apăru GAME OVER scris cu roşu.
— Deja! zise Mika. Fir-ar să fie!
— Nu-ţi face griji, spuse Kobi, zâmbind de sub perdeaua de păr, li se întâmplă tuturor la primele treizeci de zboruri sau cam aşa ceva.
— Vreau să pilotez, zise Mika, îmbufnat. Nu îmi place să stau în spate.
— Bine, răspunse Kobi, calm. Să facem schimb.
Se dădură jos din simulator şi Kobi se urcă în locul din spate.
— Te ghidez eu pas cu pas, spuse el. Să pilotezi e mai greu.
Mika se aşeză pe scaunul pilotului şi se simţi imediat mai bine. Îşi puse casca, apăsă butonul de deasupra lui ca să apară parbrizul – aşa cum văzuse la Kobi –, apoi apăsă altul, care le oferi un sistem de hărţi tridimensionale în colţul vizoarelor ca să poată vedea totul în jur.
Mika clipi spre una şi aceasta umplu ecranul, dezvăluind douăsprezece nave Pod Fighter schiţate cu verde, aliniate în jurul lor, gata de decolare.
— Cum ai făcut asta? întrebă Kobi, privind uimit la noul sistem de hărţi.
— Am apăsat pe asta, zise Mika, arătând spre o pictogramă în formă de triunghi.
— Tare, zise Kobi. Ai avut noroc.
„Dar nu am făcut-o din greşeală, gândi Mika, confuz. L-am apăsat automat, ca atunci când aprind lumina când intru în camera mea.”
Dar nu zise nimic; Kobi ar fi putut să creadă că este arogant dacă
nu îi urma instrucţiunile, chiar dacă sistemul de hărţi era folositor, şi pentru câteva minute făcu doar ce i se spuse să facă. În timp ce motoarele porniră şi nava se ridică de pe punte, simţi exuberanţă
pură, conştient de puterea pe care o controla prin pletora de butoane de sub degetele lui şi cât de sensibilă era nava.
— O controlezi pe toate planurile, zise Kobi. Aşa că ai grijă când înalţi botul, eu m-am prăbuşit cu ea în punte de câteva ori; o ia razna destul de repede. Trage uşor de manetă, ţine-o paralel cu puntea şi nu accelera încă, altfel ajungi în apă.
Mika făcu întocmai şi înălţă botul navei spre cer şi, în timp ce acceleră pentru prima dată şi ţâşni printre nori, vru să strige cât l-ar fi ţinut gura.
— Ai grijă, îl avertiză Kobi, dacă accelerezi prea tare, ai putea pierde controlul.
Dar Mika deja uitase să-l asculte. Încetini pentru o clipă – pentru a admira pătura de nori albi şi strălucitori –, apoi ţâşni încă o dată prin atmosfera turbulentă până ajunse în cosmos. Pilotarea navei îi părea pur şi simplu normală – legătura dintre mişcările subtile ale mâinilor lui şi virajele navei păreau să existe de dinainte ca el să se urce în ea.
Nu ştia că, oriunde se afla Ellie şi orice ar fi făcut, o mică parte din el era cu ea. Era ca un fel de miracol.
Navele flotei Steaua Roşie de la primul nivel arătau ca nişte capete ascuţite de sticlă roşie – atât de înguste, încât nu ar fi putut fi pilotate decât de nişte extratereştri foarte subţiri. Zburau în formaţie compactă, străbătând cosmosul ca şi cum ar fi fost legate unele de celelalte. Această mişcare ciudată le făcea greu de nimerit, dar sistemul de hărţi descoperit îi ajuta – inamicul era schiţat prin linii roşii, iar Kobi reuşi în scurt timp să descopere cum să opereze armele pentru a trage în ele din toate părţile. Nu prea vorbi în timp ce se luptau, dar Mika ştia la ce se gândea Kobi: cum de reuşise Mika să se urce în navă şi să zboare din prima încercare fără să se prăbuşească
sau alte probleme cu care se confruntaseră ceilalţi? Dar la sfârşitul primului nivel Mika îl surprinse cu adevărat pe Kobi – spulberaseră
cel puţin douăsprezece nave din flota Steaua Roşie şi erau siguri pe ei şi puţin îngâmfaţi, când văzură ceva nou venind spre ei.
— Ce e aia? strigă Kobi prin cască. E prea rapidă pentru noi!
