Dimineaţa următoare fu adusă de vânturi şuierătoare care biciuiau Turnurile din Barford North ca nişte spirite dezlănţuite. Mika se trezi înainte să sune ceasul şi rămase întins, cu mâinile sub cap, gândindu-se la jocul Pod Fighter. Cum de reuşise să zboare aşa? Era ca şi cum zburase într-un vis, ca şi cum s-ar fi desprins de pământ doar dând din mâini ca o pasăre. Simţi un fior de nerăbdare în urma amintirii şi abia aştepta să se întoarcă la centru în seara aceea şi să o facă din nou.
Fu surprins să audă un ciocănit la uşă şi se chinui să asculte schimbul rapid de replici dintre tatăl lui şi acea persoană. Câteva secunde mai târziu, capul lui David se ivi la uşa dormitorului.
— Am primit o scrisoare de la Helen, spuse el. Şi e scrisă de mână.
Ieşi din camera lui Mika şi se întoarse cu preţioasa scrisoare în pat pentru a o citi.
De la Helen? Mika se ridică în pat simţindu-se puţin nelalocul lui.
Trebuia să se vadă cu Helen a doua zi, de ce le trimisese părinţilor lui o scrisoare scrisă de mână? În câteva clipe, era deja lângă patul lor, privindu-i cum o citesc.
— Ce spune? întrebă el, nerăbdător. Rămaseră tăcuţi ceva timp, apoi tatăl lui îi întinse scrisoarea şi el o luă. Era scrisă pe hârtie adevărată care părea să fie veche de o sută de ani.
Dragă domnule şi doamnă Smith,
Vă scriu această scrisoare pentru a vă anunţa că Mika a făcut progrese atât de mari în tratamentul său încât consider că nu mai are nevoie de ajutorul meu. Compania lui m-a bucurat foarte tare şi a fost o plăcere să
lucrez cu el – este un băiat inteligent cu un viitor strălucit.
Deoarece m-aţi plătit în avans pentru tratamentul lui, vă returnez o sută
douăzeci de credite pe acest card de credit ataşat.
Vă rog să îi transmiteţi urările mele de bine lui Mika.
Toate cele bune,
Helen Green
Mâinile lui Mika începuseră să tremure înainte să termine de citit
scrisoarea şi se simţea ca şi cum stomacul i-ar fi fost smuls prin buric.
Se uită la părinţii lui. Asha avea în mână cardul de credit, iar chipul ei adormit radia de parcă se uita la un înger.
— Ce bine, zise David, relaxându-se. Putem să plătim amenda la şcoală şi ne rămân şi douăzeci de credite! Ar trebui să sărbătorim în seara asta! Am putea să comandăm pizza!
— E o idee bună, zise Asha, zâmbind. Să luăm o pizza tikka mare, câte două felii pentru fiecare. O, Mika, sunt foarte mulţumită. Bravo!
Mika nu era mulţumit. Ochii i se întunecaseră. Aruncă scrisoarea pe pat, dezgustat, şi se împletici înapoi în camera lui.
— Mika! strigă Asha. Ce s-a întâmplat?
Mika se aruncă pe pat.
„Nici măcar nu mi-a zis-o în faţă, gândi el cu amărăciune. Era singura persoană cu care puteam discuta şi m-a părăsit!”
— Mika? zise Asha, nesigură, din cadrul uşii. Nu fi supărat. Sunt veşti bune, nu-i aşa? Faptul că te simţi mai bine?
— Dar ea ştie că încă am nevoie de ea! strigă Mika.
— Dar ea spune că nu mai e nevoie, zise Asha, şi chiar pari mai liniştit, Mika. Mi s-a părut că erai fericit aseară când te-ai întors de la centrul de jocuri: foarte diferit faţă de săptămâna trecută.
— Nu înţelegi, spuse el. Lasă-mă în pace!
— Ţi-a trimis şi un pachet de biscuiţi, zise ea, sperând ca asta să-l îmbuneze.
— Nu-mi pasă. Nu îi vreau!
Începu să plângă încet, udând pătura cu lacrimi amare, iar Asha se strecură afară şi închise uşa. Mika apăru în câteva minute, îmbrăcat şi încruntat.
— Mă duc până la ea, spuse băiatul.
— Cum? Acum? zise Asha, privindu-l exasperată cum îşi pune geaca. Nu poţi să te duci acum; e şase jumătate dimineaţa! Nu s-a trezit încă şi mai şi plouă foarte tare!
Dar Mika ieşi pe uşă, înainte ca ea să termine propoziţia, şi alergă
pe scări.
Ajunse la turnul în care locuia Helen, în cealaltă parte a oraşului, ud leoarcă. Ezită în faţa uşii, dându-şi seama că probabil mama lui avusese dreptate şi că Helen dormea profund. Ar fi trebuit să se
întoarcă acasă şi să revină, dar nu voia asta.
„Ce faci, se întrebă el, atunci când persoana care te-a supărat este cea cu care vrei să vorbeşti?”
La jumătatea drumului cu liftul, auzi un sunet care i se păru cunoscut. Nefiind sigur dacă doar îşi imaginase ceva, opri liftul şi ascultă. Îşi auzi inima bătând şi respiraţia sacadată, vântul bătând prin casa liftului şi corzile metalice scârţâind de greutate, dar crezuse că îl auzise pe Awen mârâind ca în episodul din dulapul lui Ellie, dar sunetul dispăru.
„Sigur a fost doar imaginaţia mea, gândi el. Normal că asta e, câinele nici măcar nu există, e doar o invenţie a mea.”
