Prima surpriză fu când aflară că nu aveau să fie transportaţi la Centrul de activităţi, aşa cum se aşteptau (era la câţiva kilometri depărtare), ci că trebuia să alerge până acolo, şi cum ei nu alergaseră
în ultima vreme mai mult decât până la un simulator liber în Centrul de jocuri, ajunseră acolo în stare de leşin, cu plămânii terminaţi, transpiraţi şi cu picioarele pline de băşici. Dar erau abia la început.
Instructorul lor, domnul Blyte, era scund şi chel şi avea picioare mari. Când stătea pe lângă Kobi, care era cel mai înalt din clasă, părea un pitic fără păr. Lui Mika i se păru amuzant până când bărbatul
deschise gura să vorbească – toţi tăcură şi începură să tremure, chiar şi Ruben. Domnul Blyte zbiera îngrozitor, ca şi cum avea nitrogen lichid în loc de plămâni.
— Bine, zise domnul Blyte, plimbându-se prin faţa lor şi fluturându-şi cronometrul, cu ochi ameninţători. Să vedem de ce sunteţi în stare.
Îi puse să dea ture pe terenul de baschet până când Roland, campionul la pronunţie, ajunse să se târască pe coate. Apoi ridicară
greutăţi în sală până când braţele le atârnau neputincioase pe lângă
corp. Apoi se urcară pe biciclete fixe aşezate într-un rând şi urcară un munte înalt imaginar, cu lacrimi de durere în ochi.
— Mai repede! şuieră domnul Blyte, cu venele de pe frunte fremătând ca nişte râme. Mai repede!
La sfârşitul şedinţei, care dură trei ore, alergară înapoi până la şcoală. Mulţi colegi de-ai lui Mika se scurseseră pe ciment, în patru labe.
— Este inadmisibil! strigă Asha când Mika intră clătinându-se şi îl privi cum încearcă să se dezbrace ca să facă un duş. Era atât de înţepenit încât nu putu să-şi dea jos pantofii şi Asha trebui să îl ajute.
Mika stătu pe canapea în timp ce ea îi scoase şosetele. Erau pline de transpiraţie şi sânge şi picioarele lui arătau de parcă aveau o boală de piele.
— Doamne! spuse Asha. Îţi sângerează picioarele! Uite câte băşici!
Nu cred că ar trebui să te duci la Centru în seara asta, trebuie să te odihneşti.
Mika se uită la ea, cu ochii înflăcăraţi.
— Nu am nimic, zise el, o să îmi revin imediat.
— Nu, nu o să-ţi revii! insistă Asha. Trebuie să te odihneşti.
— Dar am aşteptat toată ziua să joc Pod Fighter, se repezi Mika.
Asta mi-a dat putere să ajung acasă.
Asha îi ceru ajutorul lui David.
— Tu ce crezi? întrebă ea.
David ridică din umeri şi zâmbi, pregătind ceva într-un castron pentru ceai. Era mulţumit să-l vadă pe Mika interesat de ceva normal, ca toţi ceilalţi copii.
— Lasă-l să se ducă, zise el. Dacă poate să ajungă acolo.
— Mulţumesc, tată, răspunse Mika.
Era nevoie de ceva mai mult decât de nişte picioare rănite să-l ţină
departe de centru.
Capitolul 13
Mika nu putea înţelege de ce ceilalţi nu observau că Centrul părea rece şi că muncitorii nu zâmbeau niciodată. Era ca şi cum cei de la FDT puseseră ceva în băutură ca să le răpească simţurile. Nimeni nu părea să observe oglinzile de deasupra magazinelor şi restaurantelor şi de pe pereţii camerelor în care erau simulatoarele, dar Mika le vedea. Simţea că sunt oameni în spatele lor, mulţi oameni, care îi priveau. Ce era atât de interesant la nişte copii de doisprezece ani pentru aceşti străini care stăteau ascunşi? Se speria gândindu-se la ei, dar se prefăcu, la fel ca toţi ceilalţi, că nu îi vede.
„Doar joacă, nu te uita în sus şi taci din gură.”
Se ducea la centru în fiecare seară şi, pe măsură ce treceau săptămânile, central era din ce în ce mai aglomerat, ca şi cum obsesia pentru acel loc se răspândise ca un virus. Maşinile de făcut shake secau, chiflele se terminau şi majoritatea copiilor purtau tricouri cu Pod Fighter, de diferite culori şi stiluri.
Toţi aflaseră despre Mika după prima seară de la Centru. Toţi voiau să îl cunoască pe băiatul cu ochi negri care venise cu o săptămână întârziere şi fusese mai bun decât ei şi în primele câteva zile trecu pe lângă cei strânşi sub ecranele care afişau scorurile şi plecă fără să dea ochii cu ei. Dar descoperi că, în afară de Ruben, care îl ura mai mult decât înainte, ceilalţi erau curioşi, ba chiar îl respectau. Nu aveau intenţii ascunse, poate doar urme de gelozie, ceea ce era de înţeles, dar Mika contracară gelozia împărtăşindu-şi cunoştinţele cu ei. Până la urmă, scopul lui era cu totul altul decât al lor, aşa că fu uşor să fie generos cu informaţiile. Nu îi păsa să fie cel mai bun; tot ce voia era să îşi găsească sora.
La şase săptămâni după deschiderea centrului, intră cu Kobi într-o seară de luni şi găsi câteva sute de copii stând în linişte, uitându-se la ecranul de deasupra camerelor cu simulatoare.
— Ciudat, zise Kobi, înfundându-şi mâinile în buzunarele hainei lungi. Uită-te la ei.
Păreau hipnotizaţi, nu clipeau, întunericul plin de stele de pe ecran reflectându-se în ochii lor.
— V-aţi dorit vreodată să faceţi asta cu adevărat? se auzi o voce
baritonală şi un Pod Fighter apăru dintr-odată, zburând deasupra unei ape. Nava zbură spre cer şi înconjură luna.
— Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor anunţă începutul unei competiţii care vă dă şansa să câştigaţi premii inimaginabile! Puteţi câştiga un telefon-companion de ultimă generaţie! O vacanţă pentru întreaga familie! O maşină pe perne de aer selectă şi o casă în Turnurile Aurii din Londra! Şi, cel mai important, câştigaţi şansa de a zbura cu un Pod Fighter adevărat! Puteţi avea parte de toate astea dacă sunteţi în stare! Aţi jucat de plăcere, acum jucaţi pentru premii!
Concursul este pentru toţi copiii de doisprezece şi treisprezece ani.
Înscrierile se fac până la sfârşitul lunii februarie. Consultaţi regulamentul.
Mika privi imagini cu destinaţii exotice şi o navă Pod Fighter zburând şi se simţi însufleţit de speranţă. Helen îi spusese să se încreadă în instinctele lui, iar acestea îl anunţau că aceasta era şansa pe care o aştepta; că aceasta avea să fie calea către Ellie. Aruncă o privire către oglinzile de deasupra magazinelor şi a restaurantelor şi simţi prezenţa străinilor în timp ce în jurul lui mulţimea izbucni, iar cât toată lumea începu să se împingă şi să vorbească tare, pe el îl trecu un fior rece. Îl văzu pe Kobi uitându-se în direcţia oglinzilor şi îşi abătu privirea.
