schimbe subiectul.
— E o idee bună, răspunse Audrey. Am putea să trecem de Zid şi să vedem ce e pe partea cealaltă.
Petrecură o oră zburând pe deasupra Americii de Sud. Acolo unde locuiseră oamenii odată, străzile erau pline de oase şi praf galben, care se acumulase pe geamuri şi pe lângă uşi. În pădurea tropicală
amazoniană nu rămăseseră decât trunchiurile copacilor care atârnau ca nişte schelete în deşert. Totul era mort.
— Se spune că va mai dura sute de ani până să ne putem întoarce aici în siguranţă, zise Mika, cu amărăciune. Cum de au lăsat să se întâmple aşa ceva?
— Mai bine nu veneam, zise Audrey, întristată. Hai să ne întoarcem, nu mai vreau să mai privesc asta.
Nici Mika nu mai voia. Îl făcea să se simtă atât de trist şi de singur încât se chinui să nu plângă şi nu voia să plângă în faţa lui Audrey, nici măcar cu casca pe cap.
— Oricum e timpul să mergem acasă, spuse el. Hai să terminăm.
Audrey îşi dădu jos casca şi ochii ei erau de culoarea frunzelor de primăvară. Îşi luă la revedere şi el privi după ea cum se pierde în întuneric, simţindu-se ca şi cum luase şi o parte din sufletul lui cu ea.
O parte pe care nu avea să o vrea înapoi niciodată.
Capitolul 14
Awen îşi deschise ochii şi îşi înălţă capul, iar Mika îl mângâie, dându-şi seama că Awen simţea ceva în cameră, dar nu era alarmat.
Luna nu lumina, aşa că se baza numai pe căldura şi corpul câinelui.
— Ce auzi? şopti Mika.
Câinele îşi puse capul pe labe şi îşi relaxă corpul, oftând, dar urechile lui rămaseră pe jumătate ridicate, aşa că Mika ascultă în continuare. Se întâmpla ceva în dulapul lui Ellie.
„Nu am chef de asta acum, îşi spuse el. Te rog, pleacă.”
Se întinse şi îşi trase pătura peste cap, încercând să îşi schimbe visul, dar Awen găsi un loc să îşi bage nasul şi îi suflă în ureche.
— Pleacă, şopti Mika. Nu vreau să mă uit în dulap.
Dar, cu cât încerca să nu se gândească la ce se întâmpla în dulap, cu atât devenea mai curios, până îşi dădu seama că visul nu avea să se termine până ce nu-şi joacă el rolul.
— Bine, bombăni el.
Awen rămase în pat, iar Mika se ridică. Îşi lipi urechea de uşa dulapului şi ascultă. Sunetul care venea dinăuntru nu părea făcut de un Cap de Televizor. Era un sunet blând şi hotărât, ca şi cum se crea ceva. Simţindu-se mai uşurat, deschise uşa cu grijă, iar plămânii lui se umplură de un aer atât de rece şi proaspăt, încât se simţi ca şi cum mâncase un pachet de drajeuri mentolate dintr-odată. Dulapul era plin, de sus până jos, de o plantă care creştea în faţa ochilor lui. Se ridica, fluturându-şi mugurii şi frunzele care se desfăceau şi se arcuiau. Awen sări din pat şi înaintă în mijlocul ei, iar când Mika încercă să îl urmeze, se întâmplă ceva ciudat – când făcu un pas înainte, descoperi că mergea în mâini şi în picioare şi când privi în jos în lumina difuză văzu că avea labe, ca ale lui Awen. Se transformase într-un câine. Capul lui Awen ieşi dintre frunze şi lătră fericit, ca şi cum îl invita la un joc, apoi dispăru din nou. Mika vru să îl urmeze, dar se trezi.
Luă o gură mare de aer.
Fir-ar să fie! Acum nu ar fi vrut să se termine visul. Voia să se joace ca un câine, cu Awen.
De fapt, era sâmbătă dimineaţă, iar lumina care intra pe fereastră
era cenuşie. El era încă în pat, iar câinele din vis şi planta dispăruseră; în uşa dulapului se rezema un morman de lenjerie murdară. Inima începu să îi bată cu putere amintindu-şi ce avea să facă în acea zi; în vreo două ore avea să participe la prima rundă a competiţiei. Se îmbrăcă rapid, se strecură în jurul patului părinţilor lui şi îşi făcu un sendviş fără să îi trezească. Apoi se întinse în patul lui Ellie şi se uită
la pozele ei în timp ce îl mânca. Voia să ia ceva de-al ei cu el, să-i poarte noroc, aşa că desprinse fotografia ei preferată: o imagine cu o leoaică jucându-se cu puii ei pe nişte stânci, într-un adăpost creat de nişte copaci scunzi. Privi imaginea ceva timp, nevenindu-i să creadă
că asemenea frumuseţe existase vreodată, apoi o băgă în buzunarul din spate al pantalonilor, având grijă să îl aleagă pe cel care nu era găurit. Înainte să plece, sună din nou la Helen. Devenise un ritual zilnic, deşi renunţase la ideea că avea să răspundă vreodată. Pur şi simplu, îi plăcea să îi audă vocea din mesajul de întâmpinare.
Trebuia să meargă în Reading, deoarece competiţia avea loc în centrele multimedia ale marilor oraşe, care aveau mai multe camere cu simulatoare. Centrele erau deschise tot weekendul aşa că s-ar fi putut duce mai târziu sau duminică, dar hotărâseră să se trezească de dimineaţă, să nu prindă aglomeraţia.
Rămăsese să se întâlnească în faţa gării la şapte şi jumătate, iar Mika ajunse cu câteva minute mai devreme. Dar descoperi, spre dezamăgirea lui, că nu evitaseră deloc aglomeraţia – sute de copii îmbrăcaţi cu tricouri cu Pod Fighter veneau deja spre gară şi fiecare dintre ei avea hotărârea însemnată pe chip. Se dădu înapoi, uitându-se la ei şi dintr-odată îşi dădu seama de cât de nebunesc era scopul lui
– încerca să îşi găsească sora concurând cu alţi două sute şaptezeci de mii de copii înverşunaţi. Nerăbdător, se uită în jur după prietenii lui şi o văzu mai întâi pe Audrey, cu părul ei roşcat şi ochii verzi ca un semn prin mulţime, iar Tom şi Kobi se aflau în spatele ei. Mika se simţi mai bine cu ei, Audrey abia aştepta, ochii ei se aprindeau ca şi cum erau străbătuţi de impulsuri electrice şi toţi păreau să fi făcut ceva special, având în vedere ocazia: Audrey îşi purta bluza preferată, Tom arăta de parcă şi-ar fi întins părul cu fierul de călcat, iar Kobi îşi legase tălpile pantofilor sport cu bandă, ca să nu mai lipăie.
Mulţimea se opri în faţa gării, pentru că prea mulţi oameni
încercau să intre pe uşi şi trebuiră să îşi facă loc printre copiii care îi înjurau şi îi împingeau la rândul lor, şi îi înghionteau cu coatele.
Toate cele şase peroane erau pline până la refuz de oameni care aşteptau trenurile şi Mika începu să se îngrijoreze că se putea ca ei nici măcar să nu ajungă la centrul de jocuri şi astfel căutarea lui să ia sfârşit pe acel peron.
— Ce ne facem? întrebă Tom.
— Poate ar trebui să ne întoarcem mai târziu, sugeră Kobi. Nu mă
interesează când ne ducem.
— Nu, zise Tom, îngrijorat. S-ar putea să fie mai rău mai târziu.
Vreau să merg acum.
— Şi eu la fel, zise Mika, panicându-se la gândul de a părăsi gara.
Se simţea ca şi cum aşteptase ziua aceea o veşnicie.
