— Începe tu, zise Gorman, ducând un pahar la buze. Luă o gură de vin roşu şi se uită la Ellie care stătea contrariată în uşa biroului lui. În spatele ei un bărbat ţinea o armă foarte aproape de ceafa ei. Părea că
fusese aranjată special într-o uniformă albă nouă şi şosete cu talpă, iar părul ei negru fusese tuns recent într-un bob rigid până sub maxilar, dar avea cearcăne şi părea prea slabă – foarte mică pe lângă
bărbatul care ţinea arma în spatele ei.
„Vitaminele o să rezolve asta, îşi spuse Gorman. În câteva săptămâni, nici nu o să se mai recunoască.”
Ellie se uită în jur cu neîncredere.
— Ce să încep? întrebă ea.
— Partida noastră de şah, răspunse Gorman. Uite. Arătă spre două
fotolii cu o masă între ele. O tablă de şah fusese aranjată, cu o carafă
de vin pentru negru şi un bol de dulciuri pentru alb. Ellie se încruntă
în timp ce traversă camera şi se aşeză în spatele pieselor sale.
Bărbatul înarmat merse după ea şi se opri în spatele ei.
— De ce îmi dai dulciuri? întrebă ea.
— M-am gândit că ţi-ar plăcea, răspunse Gorman îngăduitor, aşezându-se în cealaltă parte. Se aşeză cu greutate; îl dureau genunchii. Dar nu trebuie să le mănânci, desigur, dacă te crezi prea mare. Îşi goli paharul cu vin şi îl umplu din nou. Aş putea trimite după nişte gustări, dacă asta vrei.
Ellie se uită la bolul cu dulciuri şi simţi un nod în gât. Erau chiar cele care îi plăcuseră odată – colorate şi moi, în formă de creveţi şi scoici. Dar nu le putea mânca de faţă cu Gorman. Abia putea respira în prezenţa lui. Arăta ca un mort în acea seară – buzele şi gura îi erau pătate de vinul roşu, iar faţa lui pergamentoasă era gri. Părea că
cineva îl scosese dintr-un coşciug şi îl băgase în priză.
— Nu mi-e foame, zise ea.
— Cum vrei, răspunse el, zâmbind.
Ellie se foi. Nu îi plăcea când îl vedea pe Gorman în toane bune; i se făcea frică. Dacă Gorman era fericit, însemna că în lume se întâmpla ceva rău. Cineva, undeva, se afla în pericol. Aruncă o privire la arma care era îndreptată spre capul ei.
— Ce caut aici? întrebă ea.
— Voiam să te văd, răspunse Gorman. M-am gândit că ar fi frumos să ne mai cizelăm minţile cu o partidă de şah şi, de asemenea, că m-ai putea ajuta cu ceva.
— Cu ce? întrebă ea, morocănoasă.
— Ce mai face fratele tău, Mika? întrebă el. Îşi ridică privirea pentru a o întâlni pe a ei şi fata îşi simţi ochii îngheţând sub uitătura lui fioroasă.
— De unde să ştiu? întrebă ea, cu buzele tremurându-i. Ce vrei să
spui?
Gorman luă o gură de vin.
— Nu mai face pe neştiutoarea, spuse el încet. Ce i-ai spus?
— Nimic, zise ea, confuză. Cum aş putea? Nu ştiu ce vrei să spui.
Te rog, nu înţeleg.
— În spatele Zidului, locuiesc două sute şaptezeci de mii de copii de doisprezece şi treisprezece ani, spuse el. Două sute şaptezeci de mii, Ellie. Şi săptămâna trecută fiecare din acei copii a băut un pahar de Fit Mix în clasă, în afară de Mika Smith din Barford North. Ia spune-mi, de ce s-a întâmplat asta? De ce fratele tău a fost singurul care a refuzat? E o coincidenţă ciudată, nu crezi?
Ellie îşi coborî privirea şi simţi un fior de dragoste şi mândrie.
— Nu a băut pentru că nu e prost, spuse ea încet. Nu are nici o legătură cu mine.
— Ar face bine să nu aibă nici o legătură cu tine, mârâi Gorman.
Singurul motiv pentru care el este încă în viaţă este că tu erai încuiată
într-o cameră cu ochii acoperiţi atunci când s-a întâmplat totul, dar, dacă aflu că îi trimiţi mesaje pe furiş pentru a-l avertiza în legătură cu proiectul meu, îl ucid. Nu o să îmi strici tu proiectul. Ai înţeles?
Ellie dădu din cap în semn de da.
— O să îl urmăresc, adăugă el. Avem ochi peste tot. Acum începe jocul.
Ellie luă un pion şi îl mută înainte pentru a face loc reginei şi nebunului.
— Nu aşa, lătră Gorman. Foloseşte-ţi capul.
Ellie oftă şi aduse piesa înapoi de unde o luase, apoi începu să se uite la ea până când aceasta începu să strălucească.
Capitolul 11
