Era prima Navă de Luptă Dragon pe care o vedeau, o navă mare şi colorată, cu dinţi ascuţiţi pictaţi de ambele părţi ale botului. Era de două ori mai mare decât nava lor, de două ori mai rapidă şi mai zgomotoasă şi trăgea cu bile de foc ce păreau să capete viteza unei comete. Mika îşi simţi spatele lipindu-se de scaun în timp ce o evită
pe prima.
— O să pierdem! strigă Kobi, trăgând în toate direcţiile, ca şi cum ar fi aruncat cu boabe de mazăre într-un dinozaur. Nu suntem destul de puternici!
Mika se uită la panoul de control din faţa lui şi fără măcar să îşi dea seama apăsă repede trei pictograme şi imediat, ca şi cum ar fi fost împinşi de un uragan de la spate, nava prinse rapid viteză, iar zgomotul emis semăna cu eruperea unui vulcan chiar în capul lor.
Mika strigă, părul ridicându-i-se pe cap, chiar şi sub cască.
— Doamne! strigă Kobi.
În câteva momente, Nava Dragon era la mai mulţi kilometri în urma lor, iar Mika se simţi extraordinar, ar fi avut chef să izbucnească
în dans. Aduse nava într-o serie de viraje strânse, apoi o îndreptă în sus, se roti de câteva ori, uşor, ca un delfin jucându-se într-o mare de cosmos, apoi, venindu-i o idee, se întoarse pe aceeaşi cale pe care venise şi ajunseră în spatele Navei Dragon. Kobi trase câteva focuri bine ţintite şi nava explodă ca o stea, scăldându-le feţele în lumină.
O pictogramă apăru pe vizoare.
Aţi trecut de primul nivel.
— Cum ai făcut asta? întrebă Kobi.
— Nu ştiu, răspunse Mika, zâmbind.
— Serios? zise Kobi, sceptic.
— Da, eu… am ştiut pur şi simplu ce să fac.
— Ciudatule, zise Kobi.
— Da, zise Mika, fericit şi pentru prima dată în viaţa lui era bucuros că avea ceva diferit faţă de ceilalţi, dar sentimentul nu ţinu mult timp; încă dinainte să coboare din simulator, vestea despre primul lui zbor străbătuse centrul şi numele lui era primul pe lista punctajelor. În timp ce mergea prin mall cu Kobi, toţi se holbau la el.
Îşi ţinu capul aplecat şi păşi cât de repede putu, simţindu-se sufocat din cauza atenţiei şi nu reuşi să respire până când nu ajunse afară, pe drumul spre casă.
***
Awen, câinele din vis, dormi cu el în acea noapte, întins pe marginea patului şi, cu câteva ore înainte de răsărit, Mika îi simţi blana de pe umeri ridicându-se sub mâna lui. Îşi îndepărtă mâna, încet, în timp ce Awen începu să mârâie, descoperindu-şi dinţii ascuţiţi. Capul lui Awen se afla lângă cel al lui Mika pe pernă şi cum caninii strălucitori ai câinelui se aflau la doar câţiva centimetri de ochii lui, Mika nu se mişcă, abia îndrăznind să respire, rugându-se ca
Awen să dispară înainte ca totul să se transforme într-un coşmar.
— Ce s-a întâmplat? şopti Mika.
Awen îşi înălţă capul de pe pernă şi se uită peste umăr, mârâind şi mai tare, iar Mika îşi dădu seama că era vorba de ceva din cameră, nu de el. Uşurat, dar şi speriat, rămase pe loc în timp ce Awen se ridică
în pat şi îl călcă pe picior înainte să sară peste el, pe podea. Câinele era lângă dulapul lui Ellie, cu urechile ciulite, mârâind şi cu coada nemişcată.
Mika se dezveli în linişte şi se ridică din pat. Awen se uită la el şi coada i se mişcă o dată, apoi se întoarse către dulap şi începu să
mârâie din nou.
— Ce e? întrebă Mika, îndrăznind să-şi aşeze mâna pe spatele lui Awen. Ce e cu tine? Nu îi plăcea să vadă un câine blând purtându-se aşa.
— Vrei să mă uit în dulap, nu-i aşa?
Se uită la uşă, speriat, încercând să depisteze vreun zgomot înăuntru, pe lângă mârâitul câinelui.
— Taci puţin.
Dar Awen nu voia asta şi continuă să mârâie ca un motor vechi până se dădu Mika jos din pat. Se uită la uşă, întrebându-se ce să facă, ştiind că sigur nu îşi dorea să vadă ce se afla în dulap. Degetele se opriră tremurând peste clanţă pentru treizeci de secunde, apoi o apăsă cu atenţie şi se uită înăuntru. De obicei, dulapul era plin cu lucrurile lui Ellie, jucării şi haine care cădeau de fiecare dată când deschidea uşa, lucru pe care oricum nu îl mai făcuse în ultima vreme, pentru că deschidea din nou rănile lui Mika pe care părinţii lui încercau să le închidă. Uşa era încuiată şi lucrurile nu mai fuseseră
atinse de luni de zile, iar dulapul devenise un altar ascuns. Aşa că
primul lucru pe care îl observă Mika fu faptul că lucrurile nu căzură
şi, deschizând uşa şi mai mult, descoperi îngrozit că dulapul era gol, lipseau chiar şi sertarele. Încercă să vadă prin întuneric, însoţit de Awen care mârâia, încercând să distingă ce se afla în spate. Nu era un obiect, ci o persoană. Cineva cu un cap pătrat, întunecat, cu corpul uşor aplecat înainte şi mâinile atârnându-i pe lângă corp, ca şi cum ar fi fost închis, ca un aspirator în dulapul îngrijitorului. Awen scânci.
— Muşcă-l, zise Mika, încercând să îl împingă pe Awen în faţă. Eu
ce să fac?
Dar Awen se dădu înapoi şi se aşeză, uitându-se la Mika parcă
spunându-i să îl muşte el. Mika era atât de speriat, încât abia se putu mişca, dar în acelaşi timp era şi supărat, voia să ştie unde erau lucrurile lui Ellie şi ce făcea un Cap de Televizor în dulapul ei. Făcu un pas şi apăsă butonul de sub ecran, iar acesta se aprinse, îşi înălţă
capul şi se uită la el cu faţa împietrită, cu ochi gri reci. Era Cuţitarul, bătrânul care stătea tăcut la capul patului în timp ce celelalte Capete de Televizor hotărau cum să îl gătească. Bătrânul ridică un braţ şi Mika văzu că ţinea un pahar, la fel ca acela din care îşi bea vitaminele dimineaţa, numai că, în loc de băutura roz şi dezgustătoare, paharul era plin de păianjeni mari şi negri, care îi porniră pe mână şi căzură
pe podea, grăbindu-se către Mika. Reuşi să închidă uşa tocmai înainte să ajungă primul păianjen.
Capitolul 10
