— Nu arată ca navele adevărate pe dinafară, dar se pare că
înăuntru sunt exact la fel, până la ultimul detaliu: panourile de control, scaunele, căştile, totul – şi nu numai atât, se şi simt la fel, picioarele mecanice fac totul să pară ca şi cum chiar ai zbura. Dar devine şi mai interesant atunci când te roteşti cu el în aer. Uită-te la
ăla.
Kobi arătă către un simulator care se mişca mai mult decât celelalte. După treizeci de secunde, se întâmplă ceva uimitor: picioarele se desprinseră de corp, acesta plutind singur în aer, şi începu să se rotească. La sfârşitul manevrei, picioarele se reataşară de corp.
— Cum de pluteşte aşa? întrebă Mika, entuziasmat.
— Cred că e vorba de vreun câmp magnetic, răspunse Kobi. Ca la maşinile care plutesc: o forţă magnetică ţine maşina prin presiunea unei forţe negative peste altă forţă negativă sau una pozitivă peste alta tot pozitivă. Trebuie să mergem în capăt.
Arătă spre un culoar roşu care se îndrepta spre simulatoare şi se pierdea în întuneric. Mika putu distinge siluetele copiilor care se strânseseră în jurul picioarelor simulatoarelor. Îl urmări pe Kobi.
În celălalt capăt al camerei erau câteva simulatoare disponibile şi un grup mare de oameni se strânsese în jurul lor. Se întoarseră să se uite la Kobi şi Mika apropiindu-se şi, din nefericire pentru Mika, îl văzură pe Ruben.
— Nu-l băga în seamă, murmură Kobi, trecând pe lângă Ruben, chiar în bătaia privirii lui răutăcioase. Ce idiot. Hai să-l luăm pe ăsta.
Mika îşi blestemă în gând ghinionul. Centrul de jocuri era destul de mare încât să nu fi fost nevoie să dea peste Ruben, însă ei îl găsiseră în doar câteva minute. Kobi apăsă cu piciorul pe o placă de metal de lângă un simulator şi picioarele se contractară ca să le permită accesul în cockpit. Apoi atinse o pictogramă aproape invizibilă cu degetele lui palide şi uşa se deschise, dar, înainte să
poată intra, apăru Ruben cu două fete în spatele lui.
— Îl înveţi? îl întrebă Ruben pe Kobi, arătând în direcţia lui Mika.
Kobi îl ignoră şi începu să urce în cockpit.
— Mult noroc! zise Ruben cu răutate. O să ai nevoie.
În timp ce Ruben se îndepărtă, Mika simţi un val de furie în piept.
Fetele râdeau de el.
— Hai înăuntru, zise Kobi. Nu-i băga în seamă.
— Încerc, zise Mika, urcând în simulator. Dar nu se descurca prea bine, pe dinăuntru simţea o dorinţă imensă de a-l zdrobi pe Ruben ca pe o muscă. Dar dintr-odată toate gândurile în legătură cu Ruben
dispărură şi Mika rămase uimit pentru câteva clipe. Avea senzaţia că
intraseră în cockpit prin altă parte, ar fi trebuit să intre pe sus, nu pe lateral.
— Treci în scaunul din spate, zise Kobi. E mai bine să înveţi asta înainte să zbori, e puţin mai uşor.
Erau două scaune în cockpit, unul în spatele celuilalt, iar Mika se aşeză pe cel din spate. Era mai înalt decât cel din faţă, aşa că de acolo se uita în claia de păr încâlcit a lui Kobi. Aşezându-se cum trebuie, simţi cum scaunul îl îmbrăţişează, practic ţintuindu-l.
— Scaunele sunt ciudate, spuse Kobi.
— Da, minţi Mika – scaunul era confortabil şi îi părea cunoscut şi îşi aduse aminte de sentimentul pe care îl încercase când se uitase la reclamă cu Helen, ca şi cum nu era prima dată –, dar ceva nu era în regulă. Mika se uită în jur.
— Unde sunt panourile de control? întrebă el. În afară de două
manete simple şi de scaune, nu mai era nimic în cockpit. Kobi atinse un cerc roşu din apropierea uşii şi dintr-odată apărură o mulţime de pictograme colorate şi strălucitoare care acopereau toată suprafaţa din jurul lor, fiecare cu un simbol diferit.
— Pune-ţi casca, spuse Kobi, arătând undeva în spatele lui Mika unde era atârnată. Casca era neagră, fără spate şi cu o vizieră de sticlă
în faţă. Era uimitor de uşoară, iar faptul că nu avea spate o făcea şi confortabilă atunci când Mika îşi rezema capul de spătarul scaunului.
Imediat cum şi-o puse, un ecran apăru pe vizieră – văzu o grilă de linii verzi înconjurată de pictograme verzi şi simţi un fior straniu cercetându-le. Păreau de pe altă planetă, dar familiare.
— Nu clipi încă, îl atenţionă Kobi.
— De ce? întrebă Mika.
— Tu controlezi comenzile clipind. Mi-a luat o zi întreagă să îmi dau seama de asta. Trebuie să clipeşti în direcţia lor.
— Dacă o fac fără să vreau? întrebă Mika.
— Nu o face, răspunse Kobi. Nu e chiar aşa greu, ajungi să nu te uiţi la pictograme decât dacă ai nevoie de ele.
— Bine, zise Mika, încercând să nu clipească. Unde sunt instrucţiunile?
— Nu avem instrucţiuni, zise Kobi, râzând. De asta e mai
distractiv.
Kobi atinse o pictogramă de deasupra lui şi parbrizul le apăru în faţă. Mika văzu că erau pe pista de aterizare de pe o navă de luptă, înconjuraţi de apa mării.
— Eşti gata? întrebă Kobi.
— Da, zise Mika, entuziasmat, apucând maneta.
