— Ai grijă de tine, zise ea, ieşind pe uşă.
Uşa începu să se închidă, iar Mika se simţi deznădăjduit.
— Te rog! strigă el. Trebuie să mă ajuţi! Aşa mi-ai promis, ţii minte? Când ne-am întâlnit prima oară, ai promis!
Ea se opri şi se întoarse, iar ochii i se îmblânziră, pentru că într-adevăr îşi aducea aminte că îi promisese că îl ajută. Dar atunci nu îl cunoştea pe Mika, ea doar întâlnise un băiat cu probleme, un băiat care plângea după geamăna lui. Dar el ştia lucruri care erau imposibile, avea toate piesele unui puzzle foarte periculos în cap şi când avea să îl rezolve avea să fie vulnerabil. Era furios şi hotărât.
Aveau să îl omoare.
— Opreşte uşa, zise ea.
Mika izbi cu pumnul în buton şi uşa se opri, apoi se deschise din nou.
— Dacă e să te ajut, spuse Helen, fluturându-şi degetul la el, trebuie să îmi promiţi că nu vei începe să ţipi la unii şi la alţii!
— Aşa o să fac, răspunse el, disperat. Adică nu, promit!
— Şi nu vei spune nimănui?
— Nimănui, spuse el.
— Nici măcar părinţilor tăi? continuă ea.
— Normal că nu, spuse el, iritat. Oricum ei nu mă cred deloc.
— Trebuie să ai grijă, Mika, dacă oamenii ăştia îşi dau seama că ştii ceva, oricât de puţin, îţi vor face rău.
— O să am, doar am promis! continuă el, simţindu-se ca şi cum ar fi fost gata să explodeze de nerăbdare. O să fiu cuminte, doar spune-mi ce ştii.
Ea se aplecă spre el şi îi şopti:
— Dacă joci Pod Fighter, cred că o vei găsi pe Ellie.
— Cum? o întrebă el disperat. Cum o voi găsi pe Ellie jucând un joc?
— Nu spun nimic mai mult, zise Helen, aranjându-şi boneta. Deja m-ai bătut la cap destul şi ţi-am zis prea multe. Pur şi simplu joacă şi nu spune nimic. Bine. Am plecat. Nu cred că voiam paste sau ojă, ci cremă pentru bătături.
Mika privi după ea în timp ce se clătina spre lift, ca un cort cu picioare galbene de cauciuc, străbătut de valuri de uşurare şi fericire.
Toate coşmarurile, batjocura şi paranoia pe care le îndurase atâta timp păreau să fi dispărut şi se simţi ca şi cum plutea în cadrul uşii, în ciuda greutăţii gulerului. Helen se întoarse către el şi îi zâmbi în timp ce se urcă în lift, iar Mika îi zâmbi şi el, cu cel mai larg şi mai sincer zâmbet de multă vreme şi undeva deasupra lui, Ellie zâmbi şi ea fără
să ştie de ce.
Capitolul 9
Mika îşi dădu seama că sfatul lui Helen de a juca nu însemna numai să înveţe să joace Pod Fighter în noul centru multimedia – cel mai important era să îşi păstreze pentru sine suspiciunile şi să îi convingă pe ceilalţi că se răzgândise în legătură cu vitaminele şi că îi părea rău. Până să ajungă părinţii lui de la serviciu era deja cu totul altă persoană: îşi ceru scuze că le-a făcut atâtea probleme, promise să
bea Fit Mix, făcu ceaiul şi strânse masa după pentru prima dată. Ba chiar curăţă şi podeaua dormitorului.
— Deci cum a fost cu Helen? întrebă David, privindu-l uimit pe Mika purtând un braţ de şosete şi pantaloni murdari la coşul de rufe.
— A fost bine, răspunse Mika.
— Despre ce aţi vorbit? întrebă Asha.
— Mai nimic, zise Mika, grăbindu-se către camera lui pentru a scăpa de întrebările lor. Mai bine mă apuc de alesul mărgelelor.
Asha şi David se uitară unul la altul, zâmbiră şi dădură din cap.
— Femeia aia merită o medalie, şopti David.
Luni dimineaţă, când Mika se întoarse la şcoală după suspendare, bău Fit Mix în timp ce domnul Grey se uită la el cu ochii scrutători. Îi alunecă pe gât, vâscos şi rece, dezgustându-l, dar ştia că nu trebuia să
arate ceea ce simte. Ultimul lucru pe care îl voia era să nu îi mai dea domnului Grey un motiv să îl pedepsească şi, judecând după lipsa de entuziasm cu care directorul îi dădu jos gulerul, ştia că la orice semn de împotrivire i l-ar fi pus înapoi. Aşa că Mika nu se strâmbă până
când nu ieşi din biroul directorului şi chiar şi atunci foarte puţin.
Intrase în joc pentru a câştiga.
— O să te găsesc, Ellie, şopti el, sau o să mor încercând.
Simţurile lui fură foarte ascuţite în seara în care merse cu Kobi spre centrul de jocuri din oraş. Fiecare detaliu păru la fel de clar ca ţurţurii de ianuarie. Era în urma celorlalţi cu o săptămână la joc şi era nerăbdător să îi prindă din urmă.
— Ce părere ai despre Pod Fighter? întrebă Mika.
— Are un design genial, răspunse Kobi, gânditor. Pare atât de real că uiţi că e un joc, exact cum spune în reclamă. Dar are un efect ciudat asupra celorlalţi, jumătate din clasă şi-a cumpărat deja tricouri
şi nimeni nu mai vorbeşte despre altceva. Sunt obsedaţi. Şi e foarte competitiv. Cum de vrei să joci dintr-odată? Acum o săptămână, nici nu voiai să auzi de el.
