— Trebuie să-l bei, spuse el, cu autoritate. Când te întorci la şcoală, aşa o să faci.
— Nu vreau, se rugă Mika.
— Nici eu nu vreau să conduc un afurisit de tren în fiecare zi!
strigă David. Crezi că mie îmi face plăcere munca pe care o fac? În fiecare zi stau în tren şi conduc de la Oxford la Glasgow de patruzeci şi opt de ori! De fapt, nici nu conduc eu trenul, ci un computer! Mă
uit doar la ecran să văd dacă ceva nu e în regulă! Crezi că mă distrez?
NU! Mă plictisesc atât de tare încât aş vrea mai bine să îmi smulg părul din cap fir cu fir şi apoi să le număr!
David dădu un pumn în spătar. Mika fu luat prin surprindere şi sări din cauza şocului, ca şi mărgelele pe care trebuia să le aleagă în cutia lor. Nu-l mai văzuse pe tatăl lui să facă aşa ceva vreodată.
— Uită-te la mine! spuse David arătând spre uniforma lui albastră
cu nasturi aurii şi revere tocite, apoi se uită urât la Mika. Uită-te la mama ta! Cum crezi că se simte ea ducându-se în fiecare zi la lucru îmbrăcată aşa?
Asha purta un costum de cowgirl: o pălărie specifică, cu imprimeu alb cu negru cu pete, o cămaşă albă cu nasturi rotunzi şi pinteni. Era chelneriţă într-un restaurant tematic pentru bogaţi, unde se servea mâncare adevărată, din Oxford. În fiecare zi, când pleca de la muncă, i se căuta în geantă să fie siguri că nu fură bucăţi pe jumătate mestecate de carne de la cutie de pe farfuriile pe care le curăţa. Mika se uită la ea. O văzuse în costumul acela în fiecare zi timp de şapte ani, aşa că se obişnuise, dar pentru prima dată îşi dădu seama cât de ridicol arăta, cât erau de nepotrivite hainele pe lângă trăsăturile ei diafane şi părul lung.
— Câteodată, trebuie să faci lucruri pe care nu vrei să le faci! strigă
David.
— NU! ţipă Mika şi fugi în dormitorul lui unde se aruncă pe patul lui Ellie. NU ÎL BEAU!
— Atunci poţi să stai în pat până când TE RĂZGÂNDEŞTI! strigă
David, închizând uşa.
— BINE! strigă şi Mika. AŞA O SĂ FAC!
***
Mika rămase în patul lui Ellie tot restul zilei, aţipind din când în
când şi uitându-se la plafonul jos şi alb al paturilor. Era de obicei decorat cu imagini-holograme – majoritatea cu Ellie, care zâmbea sau se strâmba, puse acolo de Mika. Restul erau poze cu animale pe care le lipise Ellie înainte să dispară. Asha le ura. Nu putea înţelege cum copiii ei voiau să se uite la poze cu vinovaţii pentru situaţia în care se aflau: vidre înotând într-un râu, o turmă de zebre în Africa şi o pereche de papagali într-un copac, împreunaţi în dreptul piepturilor verzi. Mika iubea acele imagini, dar acum era atât de supărat încât nu suporta să se uite la ele. Le luă şi le ţinu în mână pe sub pătură, în timp ce părinţii lui se certau în şoaptă în camera alăturată.
După un timp, auzi cum trag patul şi se pregătesc de culcare. Puse pozele cu Ellie sub pernă şi se întoarse pe o parte, sperând să
adoarmă pentru a scăpa de gândurile care îl supărau. Era greu să se aşeze confortabil din cauza gulerului care îi apăsa pe gât. Adormi uşor, ca o piatră alunecând pe o întindere nesfârşită de gheaţă, deschizând brusc ochii din când în când ca şi cum ar fi dat de un obstacol. După un timp, pleoapele îi erau prea grele pentru a le mai putea ridica şi în acele scurte momente în care aproape că era conştient, îşi ţinu ochii închişi şi se forţă să adoarmă la loc. Nu ştia de când adormise când simţi ceva ud şi rece pe ochiul stâng. Se chinui să-şi deschidă ochii, mutându-şi capul într-o parte pe pernă.
Aproape de faţa lui era o altă faţă, cu un nas negru şi ud de forma unei bomboane. Doi ochi negri şi sinceri se uitau într-ai lui şi o pereche de urechi moi se ridicară în timp ce Mika se mişcă, aşa cum ar fi făcut la orice gest brusc. Era un fel de câine, se gândi Mika, dar nu era sigur; nu văzuse unul adevărat niciodată, doar câini bolnavi arătaţi la televizor, cu ochii împăienjeniţi, iar acest câine era tare ciudat: era mare şi slab, mai degrabă un cerb mic decât un câine şi părea să îi fie mai frică de Mika decât îi era lui Mika de el.
— Bună, şopti Mika, cu o voce care spera să fie prietenoasă, pentru că nu voia să fie muşcat, iar câinele răspunse cu o mişcare de cap înainte şi îl atinse din nou cu botul, apoi îl linse pe toată faţa cu o limbă roz, mirositoare. Mika putea auzi sunetul cozii lui lovindu-se de covor, iar respiraţia îi era caldă şi rapidă. Sigur că nu avea să fie muşcat, Mika îl împinse cu blândeţe într-o parte, pentru a-l face să
nu îl mai lingă, ca să se poată uita la el cum trebuie. Era greu şi cald,
de culoarea biscuiţilor cu unt. Botul, picioarele şi coada erau lungi şi zvelte, iar blana era scurtă şi mătăsoasă, cum nu atinsese Mika niciodată. Îşi trecu mâna peste capul şi gâtul câinelui, admirând negrul ochilor şi al nasului, care contrastau cu blana lui moale şi deschisă la culoare. Îi putea simţi muşchii pe sub blană şi era cald.
Privirea îi era blândă.
— Eşti frumos, spuse Mika. Ce cauţi aici?
Câinele se aşeză şi se uită la el.
— Ce? întrebă Mika.
Câinele ridică una din labe şi o puse pe pătură, apăsând pe mâna băiatului, care se afla dedesubt. Mika auzi un sunet metalic la gâtul lui şi văzu că are o zgardă cu un ecuson rotund. Mika se ridică şi ţinu ecusonul între degete, încercând să vadă ce scrie pe el pe întuneric.
— Awen, zise el şi urechile câinelui se ridicară ca semn că îşi recunoscuse numele. Awen e numele tău? Tu eşti Awen?
Awen se bucură cu limba atârnată într-o parte.
— Bună, Awen, îmi pare bine să te cunosc! spuse el, mângâindu-i urechile şi descoperind uimit legătura dintre un băiat şi câinele lui. Îl mângâia încontinuu – era dependent de blana lui mătăsoasă şi de corpul bine făcut.
„Îi place de mine, îşi spuse Mika, şi mie îmi place de el.”
Câinele îi linse degetele de la mâna stângă, de sus până jos, încet şi Mika simţi nişte furnicături plăcute. Cu cât continua Awen, cu atât simţea furnicăturile mai mult, până când simţi ceva ciudat în buricele degetelor, ca şi cum ceva încerca să iasă pe-acolo. Nu îl durea, era chiar plăcut. Îşi ridică mâna pentru a-l opri pe Awen şi îşi privi degetele prin care treceau bule verzi. Nu curgea sânge, nu îl durea, ci îl gâdila. Îi creşteau tulpini pe degete, cu frunze strălucitoare. Când ajunseră de aceeaşi lungime cu degetele lui nu mai crescură şi Mika se dădu jos din pat şi se duse la una dintre ferestre ca să le poată privi mai bine în lumina lunii – fără să vadă că părinţii lui îl priveau din uşă. Îl auziseră vorbind cu Awen.
— Ce face? şopti Asha, strângându-l pe David de braţ, în timp ce se uita la Mika holbându-se la mâna lui stângă. Gulerul de la gâtul lui luci, iar ochii lui străluceau în lumina densă.
— Merge în somn, răspunse Mika. Nu pare supărat, mai bine
plecăm. O să se întoarcă în pat în curând.
Se strecurară în vârful degetelor până la pat şi rămaseră rezemaţi de perne, şoptind în întuneric.
— Aş vrea să putem şti ce se întâmplă în mintea lui, şopti Asha. Aş
