— Atunci încearcă.
Mika se uită la bilă. Pentru primele câteva secunde, capul îi fu invadat de toate întrebările pe care voia să le pună şi trebui să le dea la o parte ca să se poată concentra. După treizeci de secunde lungi, văzu punctul de lumină din nou. Fu atât de bucuros încât îşi diminuă
concentrarea şi o pierdu.
— Îmi cer scuze, zise el. Am pierdut lumina.
— Încearcă din nou.
Bărbatul se lăsă pe spate pe scaun, aşa că era ceva mai departe de Mika şi asta îl ajută. Mika încercă să-şi închipuie că nu e acolo – nu era un test şi el era singur. Lumina apăru şi încercă uşor să o tragă
spre dreapta. Simţi o durere în spatele ochilor în timp ce făcu asta şi aproape că o pierdu din nou, lumina începuse să pălească, dar se concentră şi o aduse înapoi. Încercă timp de mai mult de un minut, până când dintr-odată simţi o forţă între ochii lui şi bilă, ca şi cum ar fi fost conectate, şi bila se rostogoli câţiva centimetri spre stânga.
Mika sări şi luă o gură de aer, şocat de ceea ce tocmai făcuse. Se uită
la bărbat şi vraja se rupse.
— Foarte bine! zise bărbatul, zâmbindu-i. Mika îl văzu scriind un
„da” mare pe tabletă.
— Cum te simţi în legătură cu competiţia, Mika? întrebă el, redevenind serios.
Mika se gândi puţin, nevrând să spună ceva greşit.
— Mă sperie, răspunse el.
— De ce te sperie? întrebă bărbatul. Eşti speriat de ceea ce tocmai ai făcut?
— Nu, zise Mika. Mă sperie că nu am să câştig.
— Ce vrei să câştigi mai mult? întrebă bărbatul. Apartamentul din Turnurile Aurii sau şansa de a zbura cu un Pod Fighter adevărat?
— Le vreau pe amândouă, zise Mika. Casa pentru ai mei şi să zbor cu un Pod Fighter pentru mine.
— Bun, zise bărbatul, notând ceva iar. Acum, ascultă cu atenţie, Mika. Să nu vorbeşti cu părinţii tăi sau cu altcineva despre ceea ce ai făcut în această cameră. Ai înţeles?
— Da.
— Ai spus cuiva despre urmele de lumină înainte să vii aici?
— Nu. Adică, ba da, dar numai unei asistente FDT când am leşinat.
— Bine, zise el. Asta e bine. Dar nu trebuie să spui nimănui altcuiva. Când te întorci la părinţii tăi, vreau să le spui că ai rezolvat puzzle-uri iarăşi. Ai înţeles?
— Da, zise Mika.
— Bun, zise bărbatul. Pentru că acest test este o parte importantă
din competiţie, aşa că, dacă vrei să câştigi premiile, trebuie să păstrezi secretul. Semnează aici.
Împinse tableta spre Mika.
— Ce e asta? întrebă Mika, văzând un document şi un spaţiu la sfârşit pentru semnătură.
— Actul Oficial al Secretelor, răspunse bărbatul. Doar ca să ne asigurăm că ne-am înţeles.
Mika semnă, simţindu-se ca şi cum şi-ar fi scris numele cu sânge.
Bărbatul luă tableta înapoi şi se uită la semnătură.
— Minunat! zise el, scriind ceva fără să-şi ridice privirea. Bine. Ce a fost mai greu s-a terminat. Pentru restul zilelor pe care le vei petrece aici, vei învăţa un nou joc în mare şi sâmbătă va fi un concurs.
Relaxează-te şi simte-te bine; o să fie distractiv. Şi bravo, Mika, e foarte bine!
Mika se împletici înapoi pe plajă – fără să se uite aproape deloc pe unde mergea –, îşi aruncă hainele pe nisip în faţa colibei şi alergă în mare, simţindu-se ca şi cum ar fi explodat dacă ar mai fi stat o secundă în plus deasupra apei.
Ce se întâmplase în acea cameră? Chiar mişcase ceva doar uitându-se la el? Părea prea incredibil pentru a fi adevărat, era un miracol, şi totuşi îşi aducea aminte cât de greu fusese, cum îl duruseră ochii şi îi forţase mintea. Se simţea uluit şi îngrozit în aceeaşi măsură. Ca şi cum o altă persoană se trezea la viaţă în interiorul lui şi, deşi împărţeau acelaşi corp, erau străini.
Când ieşi la suprafaţă pentru a zecea oară, o găsi pe Audrey lângă
el în apă. Înotară mai departe de ţărm. Ochii ei erau întunecaţi şi speriaţi.
— Tocmai am mişcat ceva cu ochii, şopti ea. Şi tu?
El dădu din cap în semn că da. Tăcură pentru câteva clipe şi se uitară speriaţi către plajă.
— Nu-mi place, zise ea. Mi-a plăcut cât o făceam, dar acum sunt speriată. Ce crezi că vor de la noi?
