— Cu ce aţi tras? întrebă Una.
— Cu arme cu harpon, zise Audrey. Cu săgeţi cu vârf de titaniu.
— Glumeşti, zise Tasha, îngrozită. Folosiţi arme cu harpon?
Credeam că faceţi scufundări să căutaţi scoici!
— Asta a fost acum două zile, răspunse Audrey. Dar nu vă faceţi griji, au împrumutat instructori din armată.
— Deci lasă-mă să înţeleg, zise Una, nevenindu-i să creadă. Au dus o sută de copii de doisprezece ani sub apă şi le-au dat arme cu harpon să tragă cu săgeţi cu vârf de titaniu?
— Nu reacţiona aşa, mamă, zise Audrey. E distractiv. Şi ne-au spus că, dacă ne prostim, ne trimit înapoi pe plajă. E sigur, îţi promit.
Capitolul 25
— Bun, zise Justin. Hai să învăţăm ceva nou.
Luă capacul de pe una din cutiile negre descoperind şirurile de arme cu harpon.
— Acum că puteţi lovi o ţintă imobilă, întrebă el, o să încercăm ceva mai interesant. Astăzi, veţi învăţa cum să nimeriţi aşa ceva.
Justin deschise altă cutie şi scoase ceva din ea cu ambele mâini. Era un peşte argintiu, cam de treizeci de centimetri lungime.
— Ce îmi puteţi spune despre acest peşte? întrebă el, ridicându-l.
— Este un borg, zise cineva.
— Da, răspunse Justin. Dar nu este asemenea celorlalţi borgi de aici din staţiune, acesta are o tehnologie foarte sofisticată. Crede că
este un peşte şi se poartă ca un peşte, dar este mai mult decât atât, îţi poate spune cine l-a lovit şi de la ce distanţă. Dacă reuşeşte vreunul dintre voi să nimerească unul, voi fi foarte impresionat; nu e uşor, sunt o adevărată pacoste.
Justin dădu peştele să circule din mână în mână şi, când ajunse în sfârşit şi la Mika, băiatul îşi simţi braţele flexându-se sub greutatea lui. Era un animal care arăta feroce şi avea aripioare separate, un rând de dinţi foarte ascuţiţi care treceau peste buzele groase şi ochii roşii.
— Uitaţi-vă la asta, zise Justin. Apăsă ceva pe tableta lui şi dintr-odată peştele se trezi la viaţă şi începu să se zbată în mâinile lui Mika.
Băiatul simţi o înţepătură dureroasă într-unul din degete şi dădu drumul peştelui. Acesta făcu un sunet metalic la impactul cu puntea şi se zbătu în continuare, trăgând aer ca şi cum s-ar fi înecat. Justin îl apucă de coadă şi-l aruncă peste bord şi-l auziră căzând greu în apă.
Mika îşi supse sângele de pe deget şi-l blestemă.
— Bine, zise Justin. Echipaţi-vă, şi ceilalţi instructori vor veni cu voi şi vă vor ajuta să vă găsiţi marcajele pe fundul mării.
Se schimbară rapid, săriră în apă şi înotară în jos pentru a găsi marcajele. Erau diferite de cele din ziua precedentă. Fiecare avea o săgeată care arăta înspre stânci. Mika stătea pe marcaj lângă Audrey şi aşteptă instrucţiunile bărbaţilor care erau aşezaţi pe un rând în spatele lor.
— Fiţi atenţi cu toţii. Asiguraţi-vă că sunteţi îndreptaţi în direcţia
săgeţilor. Aveţi voie să trageţi numai spre stânci. Trageţi când vedeţi peştele.
Mika deblocă arma fără să se uite la ea, apoi o pipăi pentru a-şi reaminti controalele. Activă harta pentru ţinte uitându-se la pictograma din colţul ecranului şi o grilă verde apăru în faţa ochilor lui cu un punct roşu indicând ţinta armei. Privi spre stânci, aşteptând peştele. Un crab se apropie de ei, provocând nori de nisip, grupuri de alge subţiri se unduiau în apa călduţă şi lumina soarelui se vedea în valuri pe mâinile lui şi pe jos. Se simţea ca şi cum aşteptase timp de ore întregi când o strălucire argintie ieşi repede dintre stânci. Se mişca rapid şi dezordonat, în stânga şi-n dreapta, şi simţi valurile provocate de toţi concurenţii care îşi ridicară armele şi traseră.
Săgeţile ţâşniră lăsând bule de aer şi lumină albastră în urma lor.
Când apa se limpezi din nou, peştele dispăruse. – Aţi ratat, se auzi o voce de bărbat în casca lui Mika. Aşteptaţi să se întoarcă.
Apăru după un minut, aruncând sclipiri argintii şi ţâşnind jucăuş
încoace şi-ncolo, ca şi cum le-ar fi zis că nu au nici o şansă. Mika simţi din nou apa tensionându-se brusc în jurul lui. De data asta, aşteptă puţin, vrând să vadă bine peştele înainte să tragă, dar, înainte să apuce să alinieze punctul roşu cu peştele, acesta căzu dintr-odată, cu o săgeată într-o parte. Altcineva îl nimerise.
— Foarte bine, Audrey! zise un bărbat.
Mika se uită după bărbatul care înotă până la peşte şi pentru prima dată luă în considerare posibilitatea ca Audrey să meargă mai departe în etapa finală şi el nu. Nu era destul de bun. Avea să piardă şi să nu mai ajungă niciodată la Ellie.
— Eşti bine? întrebă Audrey în timp ce se întorceau la colibe de-a lungul plajei. Tocmai ai călcat pe părul acelei doamne.
— Îmi cer scuze, zise Mika, uitându-se înapoi la doamna care se încrunta la el.
Se întunecă şi aerul nopţii se umplu de clinchetul paharelor şi de mirosul grătarelor. Toţi păreau să se simtă bine, dar Mika era apatic şi râsetele lor îl iritară.
— Îmi aduc aminte de nopţi ca acestea de dinainte de Ciuma Animalelor, zise David, punându-şi carne pe farfurie. Desigur, atunci carnea era adevărată. Înainte, nu era cultivată pe beţe în lichid galben
în containere.
— Nu-mi vine să cred că oamenii mâncau animalele, zise Mika.
Cum puteau mânca o creatură vie ca şi cum ar fi mâncat pâine?
— Toţi făceau asta, zise Asha. Ştiu că sună ciudat – acum că nu mai există animale –, dar chiar şi tu ai fi mâncat dacă te-ai fi născut atunci.
— Ba nu aş fi făcut-o, zise Mika, aproape dispreţuitor. E barbar.
