— Nu ştiu, răspunse Mika, simţind că îl strânge pieptul.
— Ne privesc, şopti ea. Sunt camere de supraveghere în copaci.
— Ştiu, răspunse el. Se uită în jur, întrebându-se dacă erau auziţi, chiar aşa departe de ţărm.
— Hai să ne întoarcem, zise el. Nu cred că ar trebui să vorbim despre asta. Nu e sigur.
Capitolul 24
Pe parcursul următoarelor două zile, fură ca într-o vacanţă
adevărată. Dimineaţa, Mika şi Audrey luau micul dejun în faţa colibelor, apoi se alăturau celorlalţi concurenţi în coliba de primire, unde erau despărţiţi pe echipe şi se urcau în bărci. Învăţară cum să
joace polo pe apă şi se luau la întrecere la înot, şi se scufundau să
caute scoici. Marea nu avea decât şase metri adâncime, aşa că puteai vedea sub suprafaţa apei şi prima dată când Mika se scufundă şi se trezi înotând pe deasupra unui recif de corali, fu luat prin surprindere de frumuseţea lui. Era înconjurat de peşti borgi, de toate mărimile, formele şi culorile. Peste tot în jurul lui era mişcare. Pentru băiatul care crescuse crezând că apa este în mod natural murdară şi vâscoasă
era mai frumos decât şi-ar fi putut imagina vreodată şi trebui să îşi aducă aminte mereu că nu era real, că peştii aveau butoane pe burtă, coralul era din plastic şi gol pe dinăuntru, iar apa mării era chiar albastră dacă ai fi pus-o într-un pahar şi fuseseră sfătuiţi cu rigurozitate să nu bea din ea. Erau camere de supraveghere în bărci şi în apă şi văzuse una şi pe capacul unui coş cu mâncare în care erau sendvişurile lor pentru prânz. Dar, exact ca în centrul de jocuri, se prefăcu că nu vede nimic.
Dimineaţa, plecau cu cinci bărci, fiecare cu douăzeci de concurenţi. Erau bărci albe de pescuit, cu punţi largi, spaţii acoperite şi locuri confortabile. Navigau în jurul insulei la viteză mică, trecând pe lângă plajă, unde părinţii lor îşi luau micul dejun. Apoi, când plaja nu se mai vedea, aruncau ancora lângă nişte stânci şi un bărbat stătea printre ei pe punte şi le dădea instrucţiuni. Echipa din care făceau parte Mika şi Audrey era condusă de către un bărbat pe nume Justin –
un om serios, dar nu ca domnul Blythe. Zâmbea uneori şi le asculta cu atenţie întrebările.
În cea de-a treia dimineaţă, când barca era gata de plecare, câteva cutii negre fură aduse pe punte. După ce aruncară ancora, Justin deschise una dintre ele şi scoase ceva.
— Aceasta este o armă cu harpon, zise el, ridicând-o ca să o poată
vedea toţi. În încărcător încap treizeci de săgeţi cu vârf de titaniu şi sub apă ajung la cincizeci de metri.
Arma cu harpon părea periculoasă, dar foarte interesantă şi concurenţii începură să şuşotească.
— Nu mai e nevoie să spun, continuă Justin, că oricine va fi prins că nu respectă regulile sau că se prosteşte în timp ce învaţă cum se foloseşte va fi trimis înapoi la părinţii lui, pe plajă. Cred că ne-am plictisit cu toţii de scufundări după scoici, nu-i aşa?
Toţi fură de acord şi se uitau cu dorinţă la armă.
— Bun, zise Justin. Pentru următoarele două zile, veţi învăţa cum să faceţi scufundări la adâncime, aşa că sâmbătă vă puteţi folosi noile abilităţi într-un concurs între voi.
Fură despărţiţi în echipe mai mici, de câte patru, şi fură instruiţi cum să-şi folosească echipamentul pentru scufundări. Erau în picioare pe punte în timp ce un bărbat se ducea de la unul la altul, arătându-le cum să-şi pună vestele protectoare, rezervele şi măştile.
Apoi petrecură o oră învăţând la ce folosea fiecare element din echipament şi cum să respire prin mască şi să vorbească între ei sub apă. Măştile le acopereau feţele şi Mika se bucură când şi-o puse pe a lui şi văzu că ecranul era asemănător cu cel de la casca Pod Fighter, cu hărţi de localizare şi tragere, şi pictograme sensibile pe margini la mişcarea ochilor.
— Simţiţi-i greutatea, spuse unul dintre instructori, dându-i o armă lui Mika. Era foarte uşoară.
— Acum, simţiţi greutatea acesteia, zise el, luând arma înapoi şi dându-i lui Mika una dintre săgeţile cu vârf de titaniu. Era ca şi cum nu ar fi avut nimic în mână. O rulă în palmă şi îi atinse vârful cu degetul.
— Acum, uitaţi-vă aici, zise bărbatul. Luă săgeata din mâna lui Mika şi o inseră în încărcător. Apăsă câteva pictograme pe panoul de control de pe marginea armei, apoi ţinti spre stâncile din apropierea bărcii şi trase. Săgeata ieşi de pe ţeavă cu un şuierat uşor şi trecu prin piatră ca prin unt.
— Frumos, nu-i aşa?
Mika fu de acord.
— Acum, vreau să luaţi arma, continuă instructorul, şi să o pipăiţi cu ochii închişi. În apă, cu masca pusă, vederea vă este limitată, aşa că
aveţi nevoie să vă cunoaşteţi arma cu ajutorul simţurilor. Exersaţi
încărcarea şi descărcarea săgeţilor şi simţiţi controalele. Folosiţi harta din vizieră pentru a ţinti şi lăsaţi mâinile să facă restul.
Îl privi pe Mika pipăind arma.
— Şi aveţi grijă. Asiguraţi-vă că arma este blocată mereu până vi se arată cum să folosiţi controalele. O să fiţi duşi pentru a exersa pe fundul mării şi numai acolo, sub atentă supraveghere, veţi avea voie să trageţi.
— Bine, zise Mika.
Bărbaţii se scufundară pentru a aranja ţintele pe fundul mării.
Când se întoarseră la suprafaţă, le spuseră concurenţilor să înoate până jos şi să se aşeze pe marcajele roşii, care fuseseră dispuse într-un şir, la intervale de cinci metri. La douăzeci de metri se aflau ţinte precum cele folosite pentru concursuri de tras cu arcul cu cercuri concentrice în mijloc.
Instructorii stăteau în spatele lor şi le vorbeau prin intermediul măştilor. Când fură toţi gata, li se spuse să deblocheze siguranţa armei şi să tragă. Trebuia să tragă treizeci de săgeţi şi primul concurent care avea să nimerească în centrul ţintei avea să primească
un premiu special. Mika tocmai trăsese pentru prima dată şi ratase ţinta cu un metru, când auzi un bărbat zicând:
— Bravo, Audrey, tocmai ai câştigat două sute de credite pentru familia ta!
***
— Două sute de credite! exclamă Una, când fură aduşi înapoi la colibe şi Audrey îi dădu banii. Ce a trebuit să faci ca să-i câştigi?
— Am tras la ţintă sub apă, zise Audrey, entuziasmată. Am fost prima care a nimerit în centru.
