În colţul ecranului, apăru un cronometru şi îl privi în timp ce timpul se scurgea. Marea arăta ca un platou de filmare unde aşteptau ca acţiunea să înceapă. Cinci, patru, trei, doi, unu. Mika strânse arma, încercând din răsputeri să-şi controleze anxietatea care ameninţa să-l paralizeze. Îşi aminti că avea imaginea cu lei a lui Ellie în buzunarul slipului şi îndrăzni să-şi mute mâna de pe armă pentru un moment pentru a o atinge. Respiră adânc şi se concentră asupra apei luminate din faţa lui.
La prima vedere, bancul de peşti borgi părea un nor de sclipiri de departe; atât de departe încât păreau fragmente de lumină. La fel de puternice ca stelele acum, apoi dispăreau, bancul de peşti se mişca rapid în manevre sincronizate prin apă.
Lui Mika i se părură că erau vreo două sute. Erau rapizi şi de necontrolat, nerepetându-şi mişcările, şi tot ce putu face fu să
ghicească rapid când aveau să ajungă pe partea lui ca să aibă o şansă
să doboare unul. Aşteptă ca bancul să ajungă la recif până să tragă, apoi dădu drumul la douăzeci de săgeţi în tot atâtea secunde. Pentru un moment, peştii se aflară destul de aproape ca el să le vadă dinţii ascuţiţi şi ochii roşii, apoi se întoarseră rapid şi ţâşniră în direcţia
opusă, lăsând în urmă câţiva care căzuseră pe fundul mării, doborâţi.
Cei zece concurenţi păreau nişte umbre în apă în timp ce îşi reîncărcau armele din rezervele care erau legate de coapsele lor. Mika reîncărcă şi îşi verifică scorul. Nimerise un peşte. Unul singur.
— Fir-ar să fie! bolborosi el.
Mai erau opt minute. Mika privi bancul strălucitor schimbând direcţia departe şi se rugă să se întoarcă în curând. În momentul în care se întoarse, ceilalţi concurenţi începură să tragă, dar Mika aşteptă până ce trecură de coral. Avea doar câteva secunde la dispoziţie până ce peştii aveau să se întoarcă rapid şi să se îndepărteze, dar de data asta nimeri patru.
Mai erau şase minute.
Acum, avea o strategie şi aşteptă cu disperare întoarcerea bancului, dar timp de un minut nu se întâmplă nimic. Îl mânca nasul şi îi era greu să se concentreze din cauza asta. Apoi apăru ceva departe: umbre negre care se perindau pe fundul mării. Se mişcau încet în apă şi când Mika începu să-şi dea seama ce erau, fu nedumerit: nu erau peşti, erau mamifere. Aveau blană neagră şi maro şi înotătoare, capete rotunjite şi boturi acoperite cu falduri de piele lăsată. Mişcarea lor tăcută şi ritmică era ciudată şi păreau atât de grele încât nu te-ai fi gândit că puteau să înoate. Când ajunseră la coral, Mika le recunoscu din una din imaginile lui Ellie; erau lei-de-mare. Se întrebă ce să facă. Le spuseseră să tragă în peşti, nu în mamifere. Câţiva concurenţi începură să tragă, dar el îşi lăsă arma să-i cadă pe lângă picior, îi aruncă o privire lui Leo şi fu uşurat să vadă că
şi el făcuse la fel. Câţiva concurenţi traseră un foc, apoi se opriră, nehotărâţi, iar alţii descărcară toate cele treizeci de săgeţi. Nouă
elefanţi-de-mare căzură, şi Mika simţi vibraţia în picioare provocată
de impactul cu pământul.
Se aşteptă ca restul să se sperie şi să plece – ca bancul de peşti –, dar îşi continuară drumul, iar Mika îngheţă pe marcajul lui în timp ce corpurile lor imense trecură printre ei în tăcere. Leo întinse mâna să
atingă unul dintre leii-de-mare şi Mika fu atât de distras de gestul lui încât nu văzu ce se întâmpla în faţa lor până când Leo întoarse capul brusc şi Mika se uită în aceeaşi direcţie.
În direcţia lor înota alt banc şi de data asta Mika ştia exact ce sunt:
siluetele fantomatice şi palide ale unor rechini albi, fiecare de cel puţin trei metri lungime. Înotau rapid prin apă, cu boturile mişcându-se ritmic de la dreapta la stânga şi, de îndată ce ajunseră la leii-de-mare, îi atacară. Mika trase aer în piept şi capul i se învârti din cauza supradozei de oxigen şi apa se umplu de dinţi, fragmente de borgi şi bucăţi de blană. Un rechin trecu la câţiva metri pe lângă el şi atacă un leu-de-mare, scuturându-şi capul ca un câine în timp ce îl sfâşie. Mika îi văzu de aproape ochiul negru şi mort şi se sperie atât de tare încât aproape că făcu pe el. Amintindu-şi că nu aveau voie să
părăsească marcajul, încercă din răsputeri să-şi controleze instinctul de a se îndepărta de rechin. Se uită în jur şi văzu câţiva alţi concurenţi care părăsiseră marcajul şi trăgeau orbeşte în mijlocul haosului.
„Nu sunt reali, îşi zise Mika, disperat. Este doar un joc.”
Ţinti, trase şi nimeri în ochi cel mai apropiat rechin. Acesta o luă
razna, dând puternic din coadă şi încercând să îşi scoată săgeata din ochi. Era periculos de aproape, dar Mika îşi pironi picioarele pe marcaj, sperând că va pleca şi aşa şi făcu într-un final, încă
scuturându-şi cu putere capul până când se opri şi căzu pe nisip.
Scorul lui Mika acumulă încă douăzeci de puncte imediat şi se pregăti să tragă din nou. Următoarea lui ţintă era mai departe, sfâşiind un leu-de-mare care părea deja mort şi se legăna inert în apă în timpul atacului. Cu prima săgeată, nimeri rechinul în branhii. Rechinul se scutură rapid din cauza şocului, dădu drumul prăzii şi se întoarse şi înotă direct spre Mika, parcă ştiind cine îl nimerise. Împietrit de frică, Mika îl nimeri din nou în gură, închizându-şi ochii în timp ce rechinul se apropia din ce în ce mai mult, scuturându-şi botul, cu bucăţi de piele sfâşiată printre dinţi, şi în acel moment Mika simţi o durere în picior atât de puternică încât îi veni să vomite.
Deschise ochii, se uită în jos şi văzu mult sânge ieşind din coapsa lui dreaptă. Era confuz. Rechinul nu era real, deci cum ar fi putut să-l muşte? Nu avea habar ce se întâmplase şi fu atât de şocat încât nu putu să facă nimic, doar să se uite la panglicile de sânge care ieşeau din piciorul lui transformându-se într-un nor de fum roşiatic în apă.
Mai târziu, îşi aminti că piciorul lui arăta ca şi cum ar fi luat foc.
Simţi ceva atingându-i mâna şi se uită în sus la faţa îngrijorată a lui
Leo, de după mască, gura mişcându-i-se, deşi Mika nu putea auzi nimic. În câteva momente, fu înconjurat de bărbaţi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el, încet. Se simţea deconectat, obosit şi puţin ameţit. Voia să se întindă pe jos şi să doarmă puţin.
— Cineva a tras în tine, zise unul dintre bărbaţi. Trebuia să te scoatem din apă, pentru că pierzi foarte mult sânge.
— A tras în mine? repetă Mika, nedumerit. Se uită din nou în jos şi de data asta văzu o săgeată în marcajul de lângă piciorul lui stâng.
Încă avea bucăţi de piele prinse de ea şi acestea fluturau în apă ca alge roz şi roşii. Îi străpunsese coapsa complet.
— Haide, zise unul dintre bărbaţi, sprijinindu-l.
— Nu, zise Mika, simţindu-se copleşit de un val de panică. Dacă
părăsesc marcajul, pierd jocul.
— Jocul s-a terminat, Mika. Poţi pleca.
Îl prinseră de mâini şi îl traseră de pe marcaj la suprafaţă.
***
Primul lucru pe care îl auzi Mika atunci când îşi scoase capul din apă fură ţipete.
— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Vreau să merg acasă! Vă urăsc!
