— Ce frumos! zise Mika.
— Ai avut noroc. Săgeata a atins osul, dar nu l-a rupt. Ai pierdut mult sânge, dar din fericire a fost tatăl tău aici. Ai jumătate de litru din sângele lui în tine. Ţine minte să-i mulţumeşti.
— Unde e? întrebă Mika.
— În sala de aşteptare, cu mama ta.
— Pot să-i văd?
— Desigur, mă duc să le spun că te-ai trezit.
Asha avea ochii roşii şi faţa îi era pătată de la cât plânsese. David era palid şi supărat.
— Mika! strigă Asha, luându-l de mână. Spune-mi exact ce s-a întâmplat!
— O fată a tras în mine din greşeală, răspunse el. A fost un accident, mamă. Sunt bine.
— Dar ce făceaţi? Eu credeam că este un joc!
— Trăgeam la ţintă, zise Mika vag. Ne antrenasem câteva zile. A fost un accident stupid.
— Ei bine, nu vor mai fi accidente din astea, zise David, nervos.
Pentru că te luăm acasă!
Asistenta făcu un pas înainte şi le spuse că doctorul voia să le vorbească şi plecară. Mika îi putea vedea pe o fereastră, dar nu îi putea auzi. La început, conversaţia părea tensionată şi părinţii lui păreau foarte supăraţi, dar până la sfârşit dădeau din cap resemnaţi.
— Nu te putem lua încă, zise David, când se întoarseră în salon.
Dar imediat ce termini tratamentul de mâine-seară, s-a terminat.
Chiar dacă ai trecut mai departe în concurs, nu te mai duci, nu eşti în siguranţă.
Mika părăsi spitalul într-un cărucior pe perne de aer. Piciorul nu-l durea deloc, pentru că era vindecat în totalitate – îl verificase când fusese la toaletă şi nu avea nici măcar o cicatrice care să trădeze locul în care săgeata îi sfâşiase piciorul, dar se prefăcu din când în când că
îl doare ca să păstreze aparenţele minciunii care le fusese servită
părinţilor lui. Tot ce putea face era să se roage ca ei să se răzgândească atunci când aveau să afle că au câştigat una dintre maşini.
Merse după ei în cărucior, găsiră un stand unde se vindea îngheţată şi cerură de căpşune. Mika nici nu o începu bine că îi şi căzu de pe cornet şi ateriză pe nisip.
— Fir-ar să fie! zise el.
Asha râse.
— S-a mai întâmplat când erai mic, a fost atât de tragic, ai plâns până când nu ai mai putut!
Se întoarse la stand şi îi luă altă îngheţată, iar Mika privi după ea şi se simţi vinovat. Când ajunseră la plajă, Audrey alergă să-i întâmpine.
— Mişto scaun! zise ea. Lasă-mă să mă uit la piciorul tău.
Mika îşi ridică pantalonii scurţi ca să-i arate bandajele şi ochii ei se măriră de curiozitate.
Părinţii lui merseră înainte să discute cu Una şi Tasha lângă colibe.
— Câţi rechini ai doborât? şopti Audrey.
— Doi, zise el, zâmbind larg.
— Şi eu, zise ea, fericită.
Îşi împărtăşiră unul altuia detaliile experienţei jocului în şoapte pripite în timp ce se îndreptau spre colibe, apoi Audrey tăcu şi Mika îşi dădu seama că şi ea avusese aceleaşi probleme cu mama şi mătuşa ei şi că nu era o idee prea bună să vorbească în prezenţa lor despre rechini borgi cu dinţi ascuţiţi, arme cu harpon şi faptul că aproape a murit de la sângerare.
Pe treptele colibei lor, David găsi un coş de la cei de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor. Pe mâner era un bilet. Pe el scria: Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor îşi cere scuze pentru inconvenientele provocate de accidentul fiului dumneavoastră. Sperăm că
vă veţi bucura în continuare de vacanţă.
În coş erau flori de plastic şi un parfum pentru Asha, o şapcă şi un pix cu logoul FDT pentru David şi alt pix pentru Mika.
— Fantastic! zise Mika, sarcastic, deschizând şi închizând pixul.
— Câh, zise Asha, mirosind parfumul, dezgustată.
Capitolul 29
Cabana de Primire fusese aranjată frumos pentru festivitatea de premiere; sute de felinare portocalii fuseseră agăţate prin palmieri, mesele erau decorate cu ghirlande din flori de plastic, iar când sosi mâncarea, arăta atât de frumos pe farfurie încât Asha făcu o poză ca amintire.
Toţi erau îmbrăcaţi în hainele cele mai bune şi lui Mika i se păru că
