— Ne întoarcem în lumea reală, zise David cu părere de rău în timp ce nava se zgudui în urma unui tunet.
Barford North arăta mai rău ca niciodată când aterizară pe acoperişul turnului lor. Sirena de ciumă de pe fabrica de carne fusese lovită de un fulger care lumină oraşul ca bliţul unui aparat de fotografiat şi părea deprimantă şi neprimitoare.
— Repede! strigă David, cuvintele fiindu-i luate de vânt în timp ce îşi trăgeau valizele din navă. Le cărară pe treptele de ciment urât mirositoare încercând să nu respire pe nas. Le era foarte frig în turn după o săptămână în Complexul de Vacanţă şi, în afara uşii de la apartamentul lor, apa se scurgea pe capetele lor în timp ce Asha căuta cheile. Geanta ei de umăr era plină de mere, banane şi brânză din soia pe care le adusese acasă pentru vecini.
— Trebuie să fie pe-aici pe undeva! zise ea, cu mâna băgată până la cot în geantă. Pot să jur că în geanta asta este o trapă secretă unde dispar toate lucrurile importante.
Apartamentul lor era la fel de rece şi de trist ca şi restul clădirii când intrară şi mirosea a mucegai, pentru că aerul condiţionat fusese oprit timp de o săptămână. Apăruse o nouă pată de mucegai pe rama geamului, acolo unde pătrunsese apa. David o pipăi şi oftă.
— O să fie mai bine după ce despachetăm şi punem valizele în dulap, zise Asha, încercând să pară bucuroasă. Aprinse lumina, dădu drumul la aerul condiţionat şi perie braţul canapelei uzate ca şi cum asta ar fi făcut-o să arate mai bine. Aparatul de aer condiţionat începu să scoată un sunet, de parcă ar fi încercat să digere beţişoare de lemn, apoi se opri şi apartamentul se umplu de miros de ars.
— Vai! zise Asha. Ce e şi cu prostia asta? Nu mai suport apartamentul ăsta, chiar nu mai pot! Cum reparăm ceva, se strică
altceva.
— Gândeşte-te doar cum ar fi dacă am locui în Turnurile Aurii…
începu Mika, profitând de şansă pentru a-i face să se răzgândească.
— Nu! i-o tăie Asha, lovind cu putere panoul de control de la aerul condiţionat. Nu o să mă gândesc la asta! Ce fel de oameni organizează concursuri pentru copii, care includ rechini borgi şi arme cu harpon?
— Dar a fost doar un accident, insistă Mika. Vă rog, lăsaţi-mă să
încerc să câştig apartamentul. Nu ar mai trebui să ne facem griji niciodată în legătură cu banii, nu ar mai fi nici o chirie de plătit, doar facturi. Nu ar mai trebui să porţi costumul western. Mamă, te rog!
— Doar un accident? se răsti Asha. Sângele tău ajunsese pe tavan!
Cum crezi că m-am simţit când am văzut asta?
Partea din faţă a aparatului de aer condiţionat căzu şi începu să
iasă fum din el.
— Sunt sigur că a fost groaznic, zise Mika, înţelegând. Dar acum sunt bine.
Făcu nişte paşi săltăreţi pentru a le arăta cât de bine i se vindecase piciorul. David deschise fereastra ca să iasă fumul şi o pală de vânt rece şi umed intră în apartament.
— Aici e casa noastră, continuă Asha, clănţănind de frig. Şi cu asta,
basta.
— Tată, te rog! zise Mika.
— Nu, răspunse David, luându-şi halatul peste haină. Şi nu mai întreba din nou, discuţia s-a încheiat.
David se întoarse cu spatele la Mika şi umplu ibricul de la chiuvetă, iar Asha se prefăcu ocupată cu valizele. Mika se simţi atât de frustrat şi de supărat încât ar fi vrut să ţipe la el. Ştia că au dreptate să nu-l lase să meargă mai departe în concurs, era total de acord cu ei; aproape că murise, deşi ar fi trebuit să fie un simplu joc, dar cum altfel să o găsească pe Ellie? Ajunsese atât de departe încât nu ar fi avut cum să se oprească, pur şi simplu nu ar fi putut.
Dar îşi aduse aminte că mânia nu ar fi avut nici un rezultat în cazul lui. Cu cât era el mai nervos, cu atât deveneau toţi mai nervoşi; se obţinea mereu rezultatul invers celui dorit. Se gândi un moment.
Trebuia să fie ceva ce ar fi putut face. Chiar era. Ar fi fost crud şi cu adevărat ultima şansă, dar, în momentul în care îi veni în minte, ştiu că avea să meargă. Se rezemă de perete, gândindu-se la Ellie şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. În momentul în care părinţii lui observară că plânge, expresia lor se îmblânzi şi ochii li se umplură
de durere. I se părea că era rău pentru că îi supăra, dar ştia că nu avea altă soluţie şi nu putea decât să spere că orice preţ ar fi plătit acum, la sfârşit aveau să considere că a meritat. Plânse cu disperare şi nu îi era greu. Tot ce trebuia să facă era să se gândească la faptul că nu avea să
o mai vadă niciodată pe Ellie şi era cuprins de groază. Le spuse cât de dor îi era de ea şi că jocul îl ajuta să treacă peste moartea ei şi până să
meargă la culcare îi spuseseră că poate concura, dar numai dacă
promitea cu fermitate să nu se implice în nimic periculos. El promise solemn, apoi se întinse îngrozit în patul lui Ellie.
Capitolul 31
În primele ore ale dimineţii, după ce Mika şi părinţii lui se culcaseră, Mal Gorman stătea la biroul lui de pe Regim Nordului, holbându-se la un ecran. Nu ştia cât era ceasul, doar că cina fusese servită cu mult timp în urmă şi că majordomul lui, Ralph, se retrăsese. Biroul era foarte întunecat, luminat doar de strălucirea Pământului care pătrundea prin fereastră şi de lumina mult mai slabă
care venea de la ecranul care îi acoperea biroul.
Bărbatul avusese dreptate în legătură cu amintirile lui Mika; înregistrarea era atât de întunecată încât Gorman trebui să se uite la ea pe întuneric ca să vadă ceva şi majoritatea nici nu avea vreun sens.
Nu putu distinge decât câteva umbre care se mişcau sau care staţionau, apoi câte un tort sau o faţă zâmbitoare, doar amintiri din copilărie, aşa că petrecuse o seară plictisitoare încruntându-se la ecran, aşteptând să se întâmple ceva interesant. Apoi, chiar la sfârşit, găsi ceea ce căuta, o amintire atât de vie încât Mika nu a fost în stare să o ascundă şi, exact cum îl şocase şi îl speriase pe băiat, la fel îl şocă
şi-l sperie pe Gorman. Nu îşi putea crede ochilor şi privi înregistrarea iar şi iar timp de câteva ore, ca şi cum ar fi fost mai bine aşa.
Strecurându-se în umbră într-un loc în care pereţii negri păreau să se apropie din toate părţile, apărea un bărbat într-un costum negru cu un televizor în loc de cap. Era un moment de tranziţie, un moment în care nu se întâmpla nimic şi totuşi era îngrozitor. Faţa bărbatului pâlpâia în alb şi negru pe ecranul curbat de sticlă şi ochii lui priveau goi şi pierduţi, fără expresie, ca şi cum nu ar fi avut suflet. Stătea pur şi simplu undeva în întuneric strivind o pasăre care se zbătea fără rost în mâna lui. Dar nu durerea păsării îl sperie pe Gorman, nici lipsa de expresie din ochii bărbatului a cărui faţă pâlpâia pe ecran, ci faptul că
faţa era a lui. Cumva, un copil refugiat din Barford North avea o amintire cu el în mintea lui, arătând ca un monstru.
Îşi trezi majordomul şi îi ceru o cană de ciocolată caldă. Ralph sosi, somnoros, cu halatul pe el şi cu părul cărunt vâlvoi.
— Bună seara, domnule! zise Ralph, politicos, aşezând o tavă pe birou. Vă mai pot ajuta cu ceva?
